Cutiuța cu sentimente

Ai acea cutiuță cu sentimente pe care ai ascuns-o bine, undeva în tine. O numești suflet. 

O deschizi în fiecare zi și o umpli cu iubire, furie, teamă, poate ură, dar e mereu deschisă.Vulnerabilă. Imposibil de închis sau sigilat din nou după bunul plac. 

Poate ai momente când ai vrea să sigilezi cutiuța, să lipești pe ea un abțibild cu mesajul ”conținut fragil” și să nu mai simți nimic. Să uiți de tine și de lume. De sentimentele tale. De durere, de tristețe sau chiar de iubire când aceasta începe să te otrăvească.
De sufletul tău.

Dar NU! Cutiuța cu sentimente nu este un cufăr cu lacăt, bine închis, bine păzit. Iar dacă ar fi un cufăr, ar avea mereu lacătul deschis. Așa că, ai grijă cui îi lași cheia sau unde o pui, pentru că acest cufăr veșnic descuiat conține o comoară: sufletul tău.

Cutiuța cu sentimente este puntea de legătură dintre tine și cei din jurul tău. Ea adună impresii, amintiri, gânduri și le transformă în ceea ce numești sentimente. Bune sau rele.

Iar dacă ai sentimente, simți.

Și dacă simți, trăiești.

Citatul zilei: Dacă simți, trăiești.

Will you marry(cherish) me?

Salut, dragi cititori! Astăzi scriu despre căsătorie. 

Mă uit la oameni și observ cum au încetat să creadă în prințul pe cal alb/prințesa din castel. Mai grav este că acest fapt nu se întâmplă pentru că prințul acela/prințesa aceea nu ar exista, ci pentru că ei nu asta caută. Nu mai caută. Așteaptă să iasă cineva de după colțul străzii și să fie partenerul/partenera ideal(ă). Nu, dragilor. Persoana ideală se caută. Mult. Sau cel puțin asta cred eu. Altfel, cum explicăm căsătoriile formale din prezent și nenumăratele divorțuri dintre oameni care -cică- se iubesc?

Căsătoria ar trebui să fie o bucurie, nu un angajament. O dorință, nu o convenție socială.

Dacă oamenii ar face asta numai fiindcă se simt 100% pregătiți și implicați, deznodământul poveștilor de așa-zisă iubire s-ar schimba. Ideea este că ar trebui să considere căsătoria un pas important. Aici este greșeala! Greșeala nu este că se despart, ci că ajung la căsătorie când știu amândoi că asta este ceva mai mult decât ar putea evolua relația lor. Tot mai mulți răspund ”da” și uită că o spun în fața lui Dumnezeu.

Întrebarea crucială este acea promisiune făcută între cei doi. ”Will you marry me?”, întreabă el/(mai rar)ea. Dar nu ar trebui, oare, să întrebe: ”Will you cherish me?”. Aceasta este de fapt promisiunea.

Citatul zilei: Căsătoria ar trebui să fie o bucurie, nu un angajament. O dorință, nu o convenție socială.

Moda colindelor în RATB

   Începând de ieri am sesizat că dacă ne dorim colindători, îi avem. Dacă suntem bătrâni și ne plictisim în casă, iar nimeni nu ne mai calcă pragul pentru că bătrânețe și pentru că boală, există un loc unde cineva ne introduce în spiritul sărbătorilor. Există spațiul în care nu e nevoie de cor pentru a avea colinde. 

RATB-ul! Da, ați ghicit. 

Începând de ieri am sesizat că autobuzele s-au transformat într-un fel de agora a cântecelor de Crăciun. 

   Voci pițigăiate răsună din celălat capăt al autobuzului. Tu, călător înduioșat, alături de alți entuziaști asemenea, pregătiți bancnote de un leu, sau mai mult. Prin mulțime se strecoară de la capătul celălalt până la tine un ghemotoc de om. Așa se face că apare în fața ta un copil de 7-8 ani, îmbrăcat neglijent, cu o crenguță de brad ruptă și dezordonat ornată cu ceva colorat, copilul care se ferește să mai fredoneze încă o dată versurile ”Steaua sus răsare.....”, doar-doar de ar primi ceva pentru ce a cântat mai devreme. Asta pentru că după alte două stații urcă într-un alt autobuz și reia concertul de colinde. Eventual, rostește cu mâna întinsă: ”Sărbători fericite”. 

   Merită sau nu banii voștri? Asta decideți voi. Colindele sunt un prilej pentru a obține bani? Iarăși, voi știți. Dar nu știu dacă moda aceasta a colindelor în RATB este ceva pozitiv, deși este, cu siguranță, măcar profitabilă. Pentru unii... 

   Pe de-o parte, să ne bucurăm pentru noi sau pentru cei care ascultă cu încântare, poate după multă vreme, colindele cântate de un copil. Pe de altă parte, dacă le cântă cu mâna întinsă, parcă își pierd farmecul.

   Dar măcar nu mai spun: ”Dă-mi și mie un leu”, ca la colțul străzii...

Citatul zilei: Să ne fim colind unii altora în zilele geroase ale vieţii!-Elena Stan

Fericirea e în mâinile tale

Fericirea este beția sufletului.

Acea stare de adevăr suprem și exaltare inconștientă.

Libertate și iubire.

Acea licoare din care ne înfruptăm și pe care o turnăm pe gât cu un gând contant de insuficiență.

Acel pahar din care gustăm și parcă nu ne hrănește setea, ci inima.

Să ne înecăm este dorința. Să levităm este potența. Să simțim că trăim este consecința.

Spunem ipocrit că nu am pus gura pe așa ceva, când de fapt am băut puțin în fiecare zi.

Pentru că fața nu va spune niciodată ce spune sufletul.

Pentru că nu vei spune niciodată că ai tot ce îți trebuie, deși ai tot ce îți trebuie.

Iar asta pentru că vei vrea mereu mai mult.

Pentru că nu vei spune niciodată că ești fericit, deși ești fericit. Sau o vei spune cu jumătate de gură, fără să o crezi.

Hai! Stigă tare: ”Sunt fericit/ă!” Da! Pentru că o simți și e real. Ai tot ce ți-ai putea dori, ai oameni pe care să îi iubești și care te iubesc, ai o căsuță, un vis și un drum curajos spre viitor-cu gropi care poate te vor face să cazi, cu semafoare care poate te vor face să te oprești adesea și obstacole multe care te vor obliga să sari.

Sari și avântă-te în fericire!

Acea beție a sufletului.

Beatitudine*.

*beatitudine=stare de fericire deplină(www.dexonline.ro)

Citatul zilei: Fața nu va spune niciodată ce spune sufletul.

O nouă lecție de viață

Astăzi am învățat că comunicarea este cheia.
Că este mai important să-ți recunoști vina decât să acuzi.
Să asculți înainte să țipi.
Să gândești înainte să vorbești.
Să încerci să înțelegi înainte să condamni.
Să fii sincer și direct.
Să nu te ferești niciodată să aperi lucrurile în care crezi și să vorbești despre ele.
Să îi dai celuilalt șanse pentru că și el ți le-a dat, ți le dă sau ți le va da la un moment dat.
Să faci ce trebuie pentru a-ți fi bine și ție și celui de lângă tine. În același timp.

Citatul zilei: Este mai important să-ți recunoști vina decât să acuzi.

Cele două cuvinte

     Articolul îi este dedicat surorii mele gemene, Andreea Tănase, a cărei zile de naștere este sărbătorită astăzi, 28.11.2014, odată cu a mea.

     Cele două cuvinte nu sunt la mulți ani, pentru că ar fi trei. Normal! Ci sunt TE IUBESC.

Astăzi, de ziua ta, a mea, a noastră (știi tu), îți spun nu ”la mulți ani„ , ci că te iubesc. Acel ”te iubesc” pe care am grijă să îl spun zilnic (de parcă ar fi destul). Cel mai des ți-l adresez la telefon pentru că nu ne mai vedem atât de des, dar știi că sentimentele au aceeași valoare, fie că îți sunt aproape sau nu, fie că îți vorbesc sau îți scriu. 

Poate te întrebi de ce am ales să-ți spun asta când faci 19 ani. 

Facem, pardon. 

Simplu! 

Pentru că meriți.

Pentru că dacă ar fi să aleg o soră, te-aș alege pe tine. Pentru că dacă cineva este o bucățică din sufletul meu, aceea ești tu. Pentru că există cineva care mă face să mă simt completă: tu. 

     Când eram mică nu îmi dădeam seama cât de importantă erai pentru mine. Știam doar că aveam mereu pe cineva acolo cu care să mă joc, cineva cu care să stau în casă când ploua și cineva cu care râdeam în permanență. Probabil îți amintești ziua aceea când ploua teribil, tuna și fulgera, iar noi stăteam ghemuite în plapumă și ne uitam la ”Viața cu Louie”. Apoi a trebuit să stingem televizorul și pur și simplu am uitat de tot, deși eram speriate, prin simplul fapt că am stat de vorbă. 

Poate îți amintești momentul când la premierea din clasa aXII-a am strigat împreună cu colegii mei de clasă numele tău când ai urcat pe scenă. Am simțit atunci o mândrie de mamă.

Cred că nu ai uitat nici momentul în care viețile noastre s-au schimbat radical aici, la București. Am ales drumuri diferite, suntem la două capete complet diferite ale orașului și a fost greu la început. Totuși, reușim noi cumva să ne vedem și să menținem relația aceea de surori gemene.

Dar cel mai important moment l-aș numi pe acela în care, înainte să venim la facultate, mi-ai mărturisit că eu sunt cea mai bună prietenă a ta. A fost un sentiment special, o dovadă reală de iubire și o urmă de fraternitate sublimă în asta. Așa aș vrea să rămânem mereu.

     Revenind la prezent, acum știu ce însemni pentru mine. Ești o soră și o prietenă de nota 10. Un om special alături de care vreau să petrec clipele frumoase, dar și pe cele grele (pentru că vei fi mereu acolo să mă ridici, iar eu voi face la fel). 

     Te iubesc din suflet și îți urez ca lumea să devină complicele tău în cursa de prindere a fericirii. Înșfac-o și ține-o strâns și nu lăsa pe nimeni să ți-o ia. Îngrijește-te de sufletul curat pe care îl ai și nu permite nimănui să îl prăfuiască. Fii îngerul pe care îl știu și totul va fi bine. Să ai mult succes, multe împliniri, multe motive să râzi cu gura până la urechi, chiar de îți vor amorți obrajii. 

Să te bucuri de viață până la lacrimi și să guști din ea ca dintr-un vin bun: cu eleganță, puțin și intens.

La mulți ani!

Ei nu știu

Ei nu știu că au fost zile în care am plâns și umărul tău a fost mereu acolo, complet disponibil.
Ei nu știu că ție îmi este ușor să îți spun orice.
Ei nu știu că ție am curaj să îți spun orice.
Ei nu știu că tu m-ai luat în brațe când am avut nevoie de o îmbrățișare.
Ei nu știu că mi-ai fost alături când credeam că sunt singură.
Ei nu știu că ai fost lângă mine când mi-a fost frică și m-ai calmat (sau ne-am speriat împreună).
Ei nu știu că uneori simt că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu.
Ei nu știu că mă gândesc că-ți datorez atâtea și nu-mi ajunge viața să-ți ofer tot.
Ei nu știu că meriți toate acele cuvinte ”te iubesc” pe care ți le adresez constant.
Ei nu știu că dacă am fost tristă tu ai fost persoana care a știut fără să mă întrebe că se întâmplă ceva.
Ei nu știu de câte ori am discutat împreună până târziu și parcă nu mai terminam.
Ei nu știu că mi-ai oferit mereu sprijin și înțelegere.
Ei nu știu că mi-ai dat sufletul tău și am grijă de el (cum pot eu).
Ei nu știu că încă învăț să te iubesc pentru că ți se cuvine mai mult.
Ei nu știu. Ei nu TE știu.

Rutină

   Stătea întinsă pe pat și răsfoia o carte veche, prăfuită. Din când în când, lua oglinda de pe noptieră și își potolea părul ciufulit. Își ștergea urmele machiajului de ieri cu două degete și, tot cu ele, își pieptăna sprâncenele. Când a trecut ora 8:30, a azvârlit plapuma pe cealaltă parte a patului, după care s-a ridicat alene, încălțându-se cu papucii ei de casă, pufoși și călduroși.
   Cu ochii aproape închiși a pornit spre baie. A ieșit de acolo după aproximativ o oră. Complet schimbată. Nimic din coafura aceea dezordonată și expresia somnoroasă nu se regăsea în imaginea acestei fete. Aceeași, dar alta. De data aceasta avea părul prins într-o coadă împletită lăsată să alunece pe umărul stâng, fața îi lucea, ochii erau acoperiți cu un fard discret, gri, iar buzele, acoperite cu un ruj roșu aprins. A scotocit în dulap jumătate de oră, repetându-și în minte o frază deloc adevărată - pentru noi, dar pentru ea, cât se poate de reală: ”Nu am cu ce să mă îmbrac”. A ales până la urmă o ținută elegantă. Când a ieșit afară, și-a dat seama că fusta, pantofii cu toc și cămășuța aceea cu mânecă scurtă formau poate vestimentația nepotrivită pentru vremea aceea. 15°C, iar ea se plimba pe trotuar îmbrăcată așa. Era încă aproape de casă, se putea schimba, însă și-a spus că dacă arată bine, se simte bine.
   Să o credem?
   Tremura de frig, iar unghiile acoperite cu un strat subțire de lac prindeau o culoare vineție. Se mințea că se simte bine, dar abia aștepta să ajungă într-un spațiu închis. A intrat, în cele din urmă, într-un magazin. Tot de haine. Admira fiecare articol expus cu o sete nebună, o privire de hienă neîmblânzită. Neîmblânzită pentru că a ieșit din clădire abia după ce a cheltuit toți banii. Ținea câte trei sacoșe în fiecare mână și emana o stare de mulțumire. Toate acestea pentru ca a doua zi să repete: ”Nu am cu ce să mă îmbrac”. Imediat ce a ajuns acasă a trântit sacoșele pe holul de la intrare, și-a scos rapid pantofii pe care i-a aruncat lângă dulap și s-a așezat pe pat aproape printr-o săritură. Își privea acum tălpile și roșeața cauzată de pantofii aceia noi. Și-a spus că merită, deși s-ar fi văitat dacă nu ar fi fost singură. Picioarele o dureau foarte tare, machiajul se întinsese deja pe chipul ei, dar într-o oră trebuia să plece iar. Și-a refăcut machiajul și s-a încălțat cu o altă pereche de pantofi. În ciuda durerii, a zâmbit tot drumul.
   A sosit acasă în jur de ora 20:00, obosită, dar cumva plină de energie. S-a uitat la un film dramatic până la ora 01:00 și, după ce și-a șters lacrimile și și-a desprins părul, a adormit în aceeași postură ca ieri. Și alaltăieri. Și mâine. 
Rutina femeii este obișnuință, dar neobișnuită. 

Citatul zilei: Rutina femeii este obișnuință, dar neobișnuită. 

Mesaj electoral

   Scumpi cititori, cum v-am promis, scriu acum despre ce a însemnat mass-media în ultima perioadă și ce înseamnă pentru mine alegerile. Este prima dată când am avut dreptul să votez (Da! am încă 18 ani) și mi s-a părut un ”joc” interesant. Recunosc că o vreme am spus că ”eu nu voi vota niciodată”, dar acum că știu cât de important este să o fac, am ales să votez până la capăt (turul 1+turul 2).

   Ideea este că cei doi candidați aleși pentru scrutinul din 16 noiembrie au iscat forfotă în presă și în noi toți. Personal, am înțeles concret situația abia după ce am urmărit cele două dezbateri apărute la Realitatea TV, respectiv B1 TV. Mi-am făcut o idee despre cine sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis și oricum am ajuns la o concluzie: nimeni nu va fi vreodată președintele perfect pentru România (sau orice altă țară, sincer). Asta nu pentru că toți candidații sau cei calificați în turul doi ar fi niște incompetenți, ci pentru că românii așteaptă mereu ca schimbarea să vină de la celălalt. 

Tu ești schimbarea! 

Fă tu o schimbare majoră și abia apoi este corect să ceri asta și altora.

   Noi, românii, mai avem o problemă de asumare: găsim atât de ușor și comod să-l condamnăm pe Traian Băsescu pentru situația în care a ajuns România, când, de fapt, cu toții greșim. Toți aruncăm gunoaie pe stradă (dar avem pretenția să locuim într-o țară curată). Toți ne vindem pe bani puțini străinilor. Toți așteptăm de la cel de lângă noi fără să dăm. Domnul Băsescu este exact ca șeful clasei la școală. Închipuie-ți că tu ești șeful unei clase și toate oalele se sparg în capul tău. Chiar ai greșit tu?  În totalitate? Nu! dar îți asumi pentru că acesta îți este rolul.

   Să revenim... După dezbateri am observat că au existat critici la adresa ambilor candidați, dar și cei doi aruncau săgeți de la unul la celălalt, fapt ce m-a deranjat. După părerea mea, un președinte bun nu este cel ce îl denigrează pe celălalt, ci cel ce se ridică pe sine. Nu înțeleg cum unii oameni se plâng că a ajuns X sau Y la conducere, din moment ce alegători din rândul acestora votează pentru un pix sau o brichetă. Jalnic!

Iar dacă ne-am lămurit că oricine ar fi (Ponta, Iohannis sau oricine altcineva), nu este bine pentru România, acum am să spun eu exact ce simt.

Am un singur mesaj pentru viitorul președinte:

Salvați România!

Iubiți-o și respectați-o pentru că sunteți parte din ea!

Cu drag, un umil alegător. :)

Citatul zilei: Un președinte bun nu este cel ce îl denigrează pe celălalt, ci cel ce se ridică pe sine.

Iubim copiii

Dacă ar fi să am o sensibilitate aparte pentru cineva fără să conteze nimic, aceia sunt copiii.

Pe modelul ce nu știu nu mă poate răni, la copii e valabil ce nu știu nu mă poate schimba. Aici mă refer la faptul că inocența și puritatea aceea sufletească vine din contactul minim cu lumea adultă. Copiii nu cunosc grijile, invidia, răutatea și egoismul acela dezgustător care nu implică numai binele adultului, ci binele lui prin răul altora. Ei cunosc numai lumea copilăriei, unde a iubi, a împărți și a fi fericit sunt litere de lege. De aceea sunt copii și îi lăsăm să fie: pentru că îi ferim de tot ce înseamnă, cum spuneam într-un post anterior, lumea aceea în care oamenii mari nu sunt atât de mari. 

Ei nu știu legea junglei. Ei nu simt că trebuie să supraviețuiască în lumea aceasta, ci să trăiască (fericiți) . Ei nu cred că sunt nevoiți să dea coate în stânga și în dreapta pentru a-și face loc înainte. Ei se bucură de ploaie, de o căzătură, de poveștile care nu există. Ei cred în acel univers pe care și-i creează singuri. Fiecare om are propriul univers, doar că la ei totul depășește realul și limitarea vizibilului.

Ei merită totul. Totuși... nu sunt toți atât de norocoși. 

Am văzut pe trotuar zilele trecute un episod frapant. O femeie îi striga unui copil, în repetate rânduri, cuvântul ”javră”. A fost dureros numai să privesc asta, dar mă gândesc ce o fi fost în sufletul copilului. Nu cred că vreun copil merită tratamente de genul acesta. 

Nu-i aduceți în lumea voastră mare și rea! 

Nu-i obligați să asculte insulte aruncate ca o minge de plumb, pentru că vor durea groaznic! 

Nu îi faceți să păteze lumea lor simplă și fericită cu păcatul de a fi om mare!

Revin.

Dacă ar fi să am o sensibilitate aparte pentru cineva, aceia sunt copiii. 

Mă fac să zâmbesc și mă simt datoare să le ofer același lucru. Mă fac să văd mai departe de cer și pământ. Mă fac să simt că există sentimente sută la sută reale și emoții trăite la intensitate maximă. Ei râd din suflet, plâng din suflet, trăiesc  din suflet și cu sufletul. 

Nu merită să se maturizeze înainte de vreme! 

Nu merită să fie jigniți gratuit! 

Nu merită să sufere nici măcar o clipă pentru greșeli care nu sunt ale lor sau care nici nu există! 

Așa că, haideți să iubim copiii! O merită!

Citatul zilei: Nu îi faceți să păteze lumea lor simplă și fericită cu păcatul de a fi om mare!

Parabola unei despărțiri

Erau odată EL și EA.

EL-tânăr, înalt și foarte optimist.

EA-copilă, naivă, mereu zâmbitoare.

EL-artist.

EA-un om al cifrelor foarte pasionat.

S-au cunoscut pe o băncuță într-un parc în care drumul EI și drumul LUI spre casă se intersectau. Poate natura i-a adus împreună; sau faptul că el și-a scos caietul din rucsac imediat ce s-a așezat și a început să o deseneze. Când EA a plecat (puțin speriată pentru că a observat ce făcea EL), EL i-a spus ”Stai!”. Pasul pe care l-a făcut EA când s-a întors a fost prima filă dintr-o poveste frumoasă pe care au scris-o împreună

.

.

.

până când artistul nostru s-a decis să se oprească din scris, să pună capăt poveștii minunate care părea să nu aibă sfârșit. Își promiseseră că nu se vor despărți și erau amândoi convinși că nu numai că nu le-ar face bine, dar nu ar supraviețui separării. Când EL și-a dat seama că EA nu îl mai aprecia și credea că poate găsi- spunea ea- ”un om mai bun”, a plecat. De data aceasta, EL a plecat.

.

.

.

Când și-a dat seama ce suflet frumos a pierdut și cât de special era de fapt omul căruia EA i-a dat cu piciorul, mai candidă ca niciodată, și-a asumat faptul că profeția s-a împlinit. Ceva în EA nu a supraviețuit. Iar acest ceva nu e numai dragostea pe care EA o primea de la EL, ci și dragostea pe care EA nu mai putea acum să o ofere. A strigat ”Stai”!

EL nu i-a mai răspuns...

Morala: Înainte să arunci ceva/pe cineva la gunoi, asigură-te că nu îți mai trebuie!

P.S.: Scenariu fictiv! Morală cât se poate de reală!

Citatul zilei: Înainte să arunci ceva/pe cineva la gunoi, asigură-te că nu îți mai trebuie!

Omul acesta poți fi chiar tu

Salut tuturor!

Sunt multe persoane pe care le-aș trage de mânecă și cărora le-aș spune cu drag și cât pot eu de sincer că sunt interesante. Totuși, nu o fac. Dar dacă te regăsești cel puțin în proporție de 80% în cuvintele pe care urmează să le citești, poți considera că ai câștigat respectul meu.

Ei bine, întotdeauna am considerat că este o diferență uriașă între 

a fi interesant  

și

a se crede interesant.

Contrastul dintre cele două categorii de persoane creează atâtea și atâtea dezechilibre.

Dar... să revenim.

În primul rând, un om interesant este acela care nu se ferește să fie el însuși. Pe lângă asta, trebuie să aibă mereu ceva de spus sau ceva în minte (pentru că nu suntem toți vorbăreți). 

Omul interesant este cel care nu simte că e nevoit să înjure pentru a se face auzit. Nu crede că poveștile altora sunt motive de râs, pentru că o știe prea bine pe a lui. Nu privește iubirea ca pe o slăbiciune și ura ca pe un must-have. Nu exagerează pentru a fi observat.

Are grijă ce și când spune în funcție de situație. Își expune latura ciudată și o face parte din farmecul personal(Îmi plac oamenii ciudați). Plânge dacă simte să o facă și se abține dacă vrea să lovească; 

e un model de conștiență și autocontrol. Nu se lasă înșelat de aparențe și încearcă să cunoască dintr-un unghi obiectiv, iar apoi devine selectiv. 

Da. E selectiv. Alege oamenii cu care petrece timpul și se lasă influențat de ei doar pentru că are încredere că a făcut o alegere bună. Timid sau nu, spune ce simte și ce crede. Vede mereu în lucrurile mici ceva valoros. Apreciază adevăratele valori (!!!). Nu vrea să fie popular, ci construiește cauze pentru care ceilalți ar vrea să-l cunoască. Nu folosește englezisme, ci mai întâi se asigură că își cunoaște limba maternă. Nu crede în lumea de pe Facebook, ci doar în cea reală.

Vrea mereu mai mult de la el și chiar de ar avea totul, ar vrea puțin mai mult de atât. Îi tratează pe toți în mod egal și știe să găsească binele în fiecare persoană cu care interacționează mai mult sau mai puțin. Încearcă să păstreze prieteniile prețioase, iar pe cele false, să le distrugă înainte să se nască pentru a nu suferi mai târziu. 

Și iar revenim la ideea că omul acesta interesant este selectiv. Știe ce îi place. Nu se schimbă pentru nimeni, ci doar datorită cuiva (numai când e o schimbare pozitivă). Nu vede un model sau măcar ceva plăcut ochiului în asistentele TV, amatoarele de botox sau adepții steroizilor.
Știe să râdă și să plângă și o face din inimă. 

Trăiește întâi cu sufletul și abia apoi fizic.

Este sensibil, fie că o arată sau nu (Personal, spun că e mai frumos și special să arătăm că avem și o latură sensibilă, însă-desigur- celor ce merită asta).
Îi respectă pe cei din jur și pe sine. Apreciază eforturile altora și face și el la rândul său eforturi pentru sine și pentru ceilalți. Își urmează instinctul, pasiunile și drumul în viață. Are imaginație. E creativ și original.
 E un om complex, dar nu complet.

Acum că am portetizat pur subiectiv omul interesant, aștept și părerea ta în secțiunea de comentarii.

Citatul zilei: Sunt multe persoane pe care le-aș trage de mânecă și cărora le-aș spune cu drag și cât pot eu de sincer că sunt interesante. 

Ascultă-te!

Când faci ceea ce îți dorești, nimic nu îți poate părea prea greu.
Obosești cu zâmbetul de buze, suferi cu zâmbetul pe buze și plângi cu el tot acolo.
Dar dacă nu e așa, ai prefera să te afunzi într-o lume în care nu vrei să trăiești, o lume căreia nu îi aparții și care nu te cere?
Învață să faci numai ceea ce te face fericit!
Când m-am înscris la facultate și am aflat că am fost admisă mi-am creat propriul proverb- dacă îl pot numi așa- în care încă cred și probabil nu voi înceta prea curând să o fac. ”Dacă aș fi avut mai multe vieți aș fi făcut în fiecare altceva pentru a-i mulțumi pe toți. Cum am una singură, ei bine, voi face ceea ce îmi doresc EU”, mi-am zis atunci. E o lecție pe care mi-am predat-o singură și pe care nu intenționez să v-o transmit vouă pe un ton didactic, ci vreau doar să vă amintesc să vă faceți temele, acum că ați trecut peste notițe o dată. Da! Se pare că uneori ceilalți știu mai bine decât noi, decât familia noastră sau decât Dumnezeu ce ni se potrivește mai bine. Ce oameni! Dar ce înzestrări nebănuite!
Tot în acest context am realizat că oamenii știu nemaipomenit de bine să dea sfaturi(desigur, sfaturi pe care ei la rândul lor nu au reușit să le urmeze). De ce acum ne condamnați pe noi și ne limitați universul?
 Lăsați-ne să greșim!
 Suntem oameni și nu ne desăvârșim până nu avem ocazia să călcăm strâmb. Știți cum se spune: cădem pentru a avea de unde să ne ridicăm. Dacă refuzați să faceți ceea ce simțiți cu pretenția că ”știu alții mai bine”, fiți siguri că vă înșelați amarnic. Eu cred că este mult mai important să ne ascultăm inima pentru a nu regreta mai târziu. Iar când lumea ne întrece așteptările, nu putem decât să fim cei mai fericiți și împliniți pentru că pe drumul corect, fie că dai de gropi, fie că descoperi scurtături, fie că e greu de parcurs, vei ajunge mereu la destinația corectă.
Închei discursul meu prin a vă ura ca tot ceea ce vi se întâmplă să fie ceea ce v-ați dorit să vi se întâmple.

Citatul zilei:  Lăsați-ne să greșim!

Niciodată să nu-i dai timpului timpul înapoi

Să nu-i dați timpului clipe înapoi! Le cere ca un cerșetor fals care are deja tot ce îi trebuie. 

Dă ceva și apoi cere. Să nu îi dați nimic!

Furați voi de la el! Furați zile, luni, ani și dați-i peste nas când vă veți bucura de ele. 

Luați-i un secol și scoateți-i limba copilărește când trimite Moartea să bată la ușa vieții voastre! 

Și ce? 

Trântiți-i ușa în nas! 

Strigați în gura mare că vreți să trăiți și că iubiți viața.

Îndrăgostiți-vă de viață cu fiecare zi mai mult și mai intens! Cred că e o dragoste sublimă pe care recunosc că nu am atins performanța de a o simți, însă încerc. Îmi iubesc viața exact așa cum este, numai că la aspectul acesta avem mereu de lucrat. Cred că e una dintre laturile pozitive ale narcisismului: iubirea pentru viața personală ca iubire pentru sine. Sublim!

Dar dacă ne iubim viața, haideți să vedem ce se întâmplă cu timpul. Păi l-am primit ca pe un cadou frumos ambalat pe care îl avem, dar îl întreținem sub răspunderea propriei persoane. Așa se face că oamenii grăbesc uneori, fără sens, acel final al vieții. Spun asta pentru că mi s-a întâmplat recent un mic incident care putea și chiar se sfârșește urât în multe dintre cazuri. M-am curentat la un întrerupător. Înainte de asta trecusem pe roșu la semafor, alergasem printre mașini în mers, toate doar pentru a scuti niște timp. Mă grăbeam să ajung undeva. Ideea e că în loc să scutesc acel timp, puteam (Doamne ferește!) să fac să nu mai existe timp, timpul meu... Ce vreau să spun este că oamenii greșesc când se grăbesc. ”Graba strică treaba” este un proverb cât se poate de adevărat. Și de ce ne grăbim? În fond, globul nu va înceta să se învârtă. Fie că trecem pe roșu, fie că alergăm pentru a ajunge mai repede într-un loc, fie că depășim cu mult viteza legală în trafic, riscăm foarte mult. 

Iar acum vin eu cu o întrebare: ”De ce?”.

Citatul zilei: Îndrăgostiți-vă de viață cu fiecare zi mai mult și mai intens! 

Nicoleta despre Nicoleta

     Nicoleta, o tânără de numai 18 ani, este în prezent studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, în anul I. Studiază jurnalismul. Tânăra provine dintr-un oraș destul de mic, situat aproape de Mare, și anume Medgidia. Acolo a crescut într-o familie deloc numeroasă. Are o soră geamănă cu care a petrecut, până nu de mult, cea mai mare parte din timpul ei. Părinții celor două surori s-au dedicat mereu creșterii și educației lor.

     Proaspăta studentă s-a mutat, așadar, departe de casă, de orașul natal, de părinți... Locuiește în București și începe să fie independentă. Este cunoscută pentru plăcerea de a fi în față, de a se remarca prin munca sa. Declară că nu îi plac eșecurile, dar și când acestea apar, le transformă ea cumva în reușite. A învățat mult pentru a ajunge unde se află astăzi. În continuare urmează doar să învețe și mai mult.

     Când vorbim despre Nicoleta ne referim la o persoană și o personalitate complexă. Mai nimeni nu o cunoaște cu adevărat. Se gândește mult la ce este în jurul ei, dar vorbește puțin și preferă să observe ce se întâmplă decât să fie ea cea căreia i se întâmplă ceva. Zâmbește des. Când nu i se răspunde la fel devine puțin dezamăgită. Este, de asemenea, o persoană pozitivă. Iubește să scrie și face asta de multă vreme. Încă păstrează anonimatul. Îi place mult și muzica. Chiar a  luat cursuri de chitară o vreme în orașul ei, însă a renunțat. Chiar și așa, încă are chitara aceea nouă și ar vrea să știe să o folosească.

      A încetat să promită; acum vrea doar să facă, iar când va face, să se laude că a făcut. Are multe planuri și dorințe pe care nu le împărtășește cu ceilalți și revine des asupra lor. Visează cu ochii deschiși. Totuși, este rațională când simte că e nevoie. Alteori, adoptă atitudinea unui copil. Și iubește să fie copil. Face asta zilnic și pretinde că e modalitatea ei de a supraviețui lumii în care, susține ea, oamenii mari nu sunt atât de mari. Este destul de înaltă, dar nu i se întâmplă să fie confundată cu un adult. Are o greutate normală, dar mănâncă mult. Recent și-a schimbat regimul alimentar. Mănâncă mai sănătos, dar nu face suficientă mișcare, așa că ar putea să mai lucreze cu și la corpul ei. Fața ei, în schimb, este una mai puțin comună. I se zice că arată ca o franțuzoaică și îi place asta pentru că este pasionată de limba franceză. Are ochii căprui, mari, iar pe pleoape desenează migălos cu un contur de ochi lichid două linii curbate la capăt. A învățat să se considere frumoasă, deși ceilalți i-au spus-o și i-o spun în continuare. Acum însă vede și ea asta. Adesea încurajează oamenii să facă la fel: să creadă în ei și să își asculte întâi inima și abia apoi vocile uneori răuvoitoare ale cunoscuților. Are un blog personal unde transmite tot felul de astfel de mesaje cititorilor.

     Cum știți deja, poate este tăcută, dar are multe de spus.  Nu este timidă, dar este introvertită. Are conflicte rareori pentru că nu îi place să dea curs certurilor sau cuvintelor jignitoare. În plus, când se confruntă cu o problemă, tinde să caute soluții în loc să plângă sau să se plângă. Dar mai și plânge. Când se uită la filme emoționante sau orice alt tip de material video, ori ascultă melodii care transmit foarte mult, îi dau lacrimile. În afara acestui fapt, este o fire puternică și știe să facă diferența între lucrurile care contează și cele care nu înseamnă nimic.

     De obicei, se ferește de cuvinte mari. Crede cu greu în prietenie, loialitate și asumare. Pe de altă parte, crede în oameni și în ceea ce ne face pe toți umani: sentimentele. Apreciază ca cei din jur să fie ei înșiși sau sinceri cu sine, mai degrabă. Îi place să participe la dialoguri, dar de multe ori doar ascultă. Îi place să stea cu grupuri mari de oameni și să observe comportamente, grimase și gesturi tipice. Îi place să călătorească și să cunoască locuri și persoane. Socializează mai greu în condițiile în care este vorba de oameni noi și complet diferiți, însă este adaptabilă, ceea  ce o ajută. Referitor atât la obiecte, cât și la oameni, preferă calitatea și nu cantitatea.

     Acum că se află în București, tânăra studentă are multe lucruri de dovedit și s-a apucat deja de treabă. Are probleme cu timpul, îi este dificil să îl gestioneze, dar mereu își rezolvă treburile la timp(mai mult din bun simț, decât datorită abilităților de a calcula bine timpul necesar anumitor activități). Cum a făcut și în liceu, se implică în multe proiecte pe care nu știe dacă le va duce sau nu la bun sfârșit. Dar ,tot ca atunci, crede că va găsi ambiția necesară pentru a încheia cu succes tot ce a început. În ceea ce privește viitorul și viitoarea ei carieră, ambiția și curajul sunt două cuvinte care o caracterizează pe Nicoleta.

     În cele din urmă, tânăra pretinde că știe scopul pentru care se află în Capitală și că nu va pleca prea curând de aici, decât peste graniță în căutare de mai bine.

P.S.: Textul de mai sus constituie, de fapt, o temă pe care doamna profesoară Emilia Șercan ne-a dat-o la TR(Tehnici de redactare).Cerința spunea să facem o autocaracterizare la persoana a III-a, în maineră jurnalistică, informativă. 
Iată ce mi-a ieșit!

Citatul zilei: A încetat să promită; acum vrea doar să facă, iar când va face, să se laude că a făcut.

Viața este așa cum o faci tu să fie

     Da!Viața nu este nici urâtă,nici frumoasă. Este doar unică. Poartă amprenta ta pe actul ei de identitate și îți împrumută trăsăturile ca un hoț cu experiență. Oricât ai încerca să o faci frumoasă, dacă sufletul și mintea ta nu înclină decât spre urât, viața ta va fura urâtul acesta și îl va purta cu cea mai elegantă eșarfă a eșecului. Nu viața îți va explica de ce răul și binele sunt lucruri firești, se întâmplă succesiv și neapărat în ordinea asta. Tu trebuie să înțelegi de ce și să dai acestui circuit o notă de normalitate. Într-o fotografie postată de https://www.facebook.com/noussommesdespaysans am întâlnit o cugetare cum nu se poate mai adevărată, și anume: ”... taking a step backward after taking a step forward is not a disaster,it's more like a cha-cha.” The secret is to keep moving, zic eu. Așa că haideți să ne avântăm în acest dans și să ne încăpățânăm să pășim înainte după fiecare piedică!

     Odinioară eram o persoană mai pesimistă. Acum însă am înțeles că viața este una singură și trebuie să o trăim frumos, să ne bucurăm de ea, să facem din stropii de ploaie nu un motiv al vremii urâte, ci o gură mare de apă pentru setea naturii. Să facem din căzăturile noastre nu un motiv de durere, ci o oportunitate de a ne ridica. Să facem din certurile cu ceilalți nu un motiv de a îngropa o prietenie/iubire, ci o bucurie de a gusta împăcarea. Să facem din visele cele mai îndrăznețe realitate.

     Viața este așa cum o faci tu să fie pentru că viața chiar înseamnă alegeri. Așadar, asigură-te că faci alegerile potrivite pentru tine, cele care te fac fericit(ă). Nu știu dacă există destin sau nu. Uneori tind să cred că există și observ că viața mea are un traseu care nu putea fi altfel, de parcă viața mi-ar fi scrisă pe o carte pe care Dumnezeu o răsfoiește în fiecare zi. Alteori am impresia că stă în mâinile noastre puterea de a crea acest destin tocmai prin alegerile pe care le facem. Oricum ar fi, suntem datori să încercăm să ne facem viața frumoasă, să o apropiem de idealul la care sperăm.

Citatul zilei: Viața poartă amprenta ta pe actul ei de identitate și îți împrumută trăsăturile ca un hoț cu experiență.

The GOOD side of the EVIL

Îngeri și demoni.

Lumină și întuneric.

Bunătate și răutate.

Trăim prin contraste. Prin comparații și analogii. Prin a înlocui ceea ce a fost cu ceea ce este și a modifica ceea ce este cu ceea ce va fi. Scriu această postare pentru că am ajuns la o concluzie-zic eu- universal valabilă despre natura firii umane. Probabil că mulți filosofi au tratat problematica binelui și răului în raport cu omul, însă îndrăznesc să spun că nu am nevoie de o conștiință filosofică pentru a crede în concluzia la care am ajuns. Am înțeles că omul este și bun și rău. Le poate face pe amândouă în același timp, separat sau poate trece gradat de la un stadiu de conduită morală la celălalt.

Mi-am dat seama că același om este bun cu cei care merită, cei pe care îi iubește și rău, rece, respingător sau doar rezervat cu cei din jur. Ideea este că îmi pare că avem două măști. Pe cea de om bun o purtăm mai rar. Stă deoparte, se prăfuiește în cufărul emoțiilor și este scoasă la lumină rar, dintr-un soi de instinct declanșat exclusiv din rațiuni emoționale. Cea de om rău nu are neapărat atașate cornițe, injurii sau gânduri negative. Ea este doar imaginea unei vulnerabilități și a probabilității infinit mai mare de a deveni rău în fața unui străin. Aici încerc să spun că sunt șanse foarte mari să arătăm ușor, voluntar sau involuntar, o față rea către străini. În cele din urmă cred că sufletul nostru creează niște bariere care limitează emoțiile, reglând intensitatea lor în funcție de omul de lângă noi. Cred că răul s-a desprins din bine și nu invers. Cred că răul este o formă de supraviețuire a binelui în fața binelui. Când avem de-a face cu prea mult bine generăm rău. Prea mult bine duce la rău. De aceea, echilibrul se regăsește în asocierea binelui cu răul. Numai iubirea poate menține echilibrul balanței. Numai Ea poate face doi poli pozitivi să se atragă. În rest, prin natura sa, omul își dezvăluie partea rea pentru a o păstra pe cea bună și a o dedica celor cu care împarte binele și iubirea. Așadar, fiecare persoană poate fi și cel mai bun prieten, dar și cel mai aprig dușman. Cel mai sincer străin, dar și cea mai mincinoasă cunoștință. Cel mai implicat tovarăș de drum, dar și cel mai sceptic vameș. Cel mai bun OM, dar și cel mai rău. În continuare, OM.

Citatul zilei: Cred că răul s-a desprins din bine și nu invers. Cred că răul este o formă de supraviețuire a binelui în fața binelui.

La braț cu destinul

 Când păpușarul trage sforile potrivite după scenariul potrivit iese spectacolul perfect. Însă pentru asta trebuie sa îți iei de mână destinul și să vă luați bilete în primul rând la spectacolul vieții. Iar acesta nu este un spectacol de comedie, ci este unul trist si vesel, real și realist, dar în primul rând viu. Și dacă rețeta fericirii este atât de simplă, apucă-te de gătit! ACUM. În viața mea, păpușarul acela care plănuitește migălos spectacolul este Dumnezeu. Mă însoțește oriunde și ține ațele astfel încât mă face să cad mereu în picioare. Cum? Numai pisica poate face asta? Iată că pot și eu,și tu, și tu. Tot El creează  surprize. Recent, mi-a făcut o surpriză extraordinar de emoționantă. A adus un om special în viața mea, fapt de care aveam reală nevoie. Prima dată am urmărit acel om din fața televizorului și a calculatorului. Am văzut un material video care m-a făcut sa plâng și să realizez că schimbarea ESTE într-adevăr în mâinile noastre, ale fiecăruia în parte. Mi-am spus atunci că respectul și aprecierea nu sunt suficiente pentru un om ca acela. Am făcut din persoana respectivă un model. I-am scris pe blogul personal un comentariu în care am ținut să-i mulțumesc și să îi mărturisesc că ma inspiră. Am reușit astfel să mă bucur de idolul meu, pentru ca mai apoi Dumnezeu să îl aducă din nou în viața mea, la scurt timp, însă de data aceasta în realitate. Am avut deci onoarea să îmi privesc in ochi modelul: PAULA HERLO. Am fost la Cinemateca Eforie, unde a avut loc un masterclass susținut de Paula Herlo si găzduit de DocuArt. Am avut curs la Universitatea București, iar în timpul pauzei am intrat rapid pe Google Maps pentru a afla cum ajung la locație. Aveam curs până la 11, iar evenimentul începea- SURPRIZĂ!- la 11. Am început să alerg ușor, am trecut pe roșu si am întrebat în grabă un bărbat care este direcția corectă. Mulțumesc! În ritmul acesta am ajuns imediat la Cinematecă. Nu aș fi vrut sa întârzii și nu aș fi suportat să nu mă duc. Am salutat respirând greoi două doamne, una dintre acestea fiind Paula Herlo. Am văzut chipul acela puțin difuzat, dar mult stimat. M-am așezat in cel de-al doilea rând și am urmărit cu interes, entuziasm și o emoție teribilă un reportaj marca "România TE IUBESC", în premieră. Am avut fiori în tot corpul și am lăcrimat la început. Apoi, doar am zâmbit. Paula Herlo nu știe nici acum că fata emoționată din al doilea rând, îmbrăcată în sacou și zâmbitoare o consideră un model. Nu am avut curajul să-i mărturisesc atunci ce înseamnă dumneaei pentru mine ca jurnalist și apoi ca om. Nu o cunosc, însă imi este foarte clar că numai un om nobil schimbă atâtea vieți. De aceea, îi mulțumesc încă o dată Paulei Herlo pentru faptul că a apărut în viața mea. Eu știu scopul și știu foarte bine ce a schimbat. M-a determinat să înțeleg ce înseamnă mai presus de ambalaj lumea și jurnalismul, m-a făcut să iubesc mai mult meseria de care m-am îndrăgostit și pe care o voi urma cu drag. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii care îmi împodobesc destinul, iar acestor oameni, pentru că mă fac să mă simt OM. În continuare, voi merge la braț cu destinul pe drumul meu și voi aprecia personajele din spectacolul vieții mele pentru rolul pe care îl joacă.

P.S.: Cu această ocazie îi mulțumesc și Georgianei Mihalache, persoana care m-a anunțat de eveniment.

Citatul zilei:  Dacă rețeta fericirii este atât de simplă, apucă-te de gătit!

Oamenii sunt medicamente

Da! Uneori, oamenii sunt medicamente. Ne fac să ne simțim mai bine fizic și psihic. Iubirea lor este cel mai bun ingredient naturist, iar prezența lor este deja o confirmare a faptului că niciodată nu suntem singuri în asta. Pentru că vor fi acolo și vor suferi alături de noi. Pentru că vor râde când vom rosti „mi-a trecut„. Pentru că dacă suntem triști, ei sunt acolo pentru a ne face fericiți.

Suntem niște norocoși pentru că îi avem pe cei care ne iubesc!

Mi-am dat seama că oamenii sunt medicamente acum câteva zile, când nicio pastilă nu ar fi putut distruge starea în care mă aflam. Eram foarte tristă. Atunci, Edin, un om special pe care am avut norocul să îl cunosc, m-a făcut să râd atât de mult încât am uitat complet că în urmă cu două secunde eram cu moralul la pământ. Prin asta am realizat că încurajările celor dragi ne schimbă și avem nevoie de ele. De zâmbetele lor. De îmbrățișările lor. De acel pahar cu apă în deșert. De IUBIRE.

Am înțeles că suntem datori să le fim alături celor care depind de noi pentru a se simți mai bine. Și avem puterea să le schimbăm starea de spirit la 180 de grade doar prin mici gesturi și vorbe alinătoare.

Dacă te simți pe marginea unei prăpastii, cineva va fi mereu acolo să te apuce de mână și să te tragă înapoi pe pământ.

Dacă ai lacrimi pe obraji, cineva va fi mereu acolo să ți le șteargă.

Dacă ai uitat să zâmbești, cineva va fi mereu acolo să îți amintească să o faci.

Iar dacă suferi, acest „cineva„ este omul de lângă tine. Medicamentul tău.

Citatul zilei:  Suntem datori să le fim alături celor care depind de noi pentru a se simți mai bine.

Before&After(Make-up/No Make-up)

Fiecare persoană, fie aceasta femeie sau bărbat, are o concepţie specifică şi unică în legătură cu machiajul. Personal, cred în teoria conform căreia machiajul este făcut pentru a accentua trăsăturile frumoase pe care le avem şi, de asemenea, pentru a le ascunde cumva pe cele mai puţin estetice. Mizez mai mult pe funcţia de accentuare, decât pe cea de corecţie. Totuşi, există motive pentru care sunt nu împotriva machiajului, ci împotriva a ceea ce înseamnă el în prezent. 

Pe de-o parte, nu susţin persoanele care se machiază permanent. De acord ! fondul de ten cremă protejează tenul  etc., dar asta nu înseamnă că nu devine nociv la un moment dat. Am aflat că există persoane care se trezesc la 5 dimineaţa pentru a se machia cu scopul de a nu fi văzute fără machiaj. Sunt şi persoane care se machiază doar pentru că merg la magazinul din colţul străzii să cumpere pâine. Din nou, un caz ciudat.

Ce este cu adevărat straniu este că există persoane pentru care machiajul este sursa unei aparente încrederi în sine. Am văzut emisiuni sau clipuri video în care diverse persoane explicau cum folosesc machiajul pentru a camufla, spre exemplu, probleme ale tenului(acnee,pistrui-eu nu îi văd ca pe o problemă, roşeaţă etc.), dar şi pentru a depăşi anumite traume şi frământări interioare. Când s-au confruntat cu psihologul, în schimb, au recunoscut că machiajul nu ajută. Au înţeles că nu machiajul este cheia, că nu schimbă multe şi nu înving problemele personale prin asta. 

Amintiţi-vă mereu rolul machiajului şi nu îi permiteţi să însemne mai mult !

Machiajul nu te face mai deşteaptă, mai liniştită, mai încrezătoare, mai bună şi nici măcar mai frumoasă ! Este, după părerea mea, o mască sub care ne adăpostim chipul, un artificiu. Iar masca aceasta trebuie scoasă uneori. Şi fiindcă am ajuns aici, voi spune că nu sunt de acord cu acele comentarii pe tema before&after. Make-up or No Make-up. Apar tot mai multe poze cu vedete surprinse fără machiaj. 
Chiar credeaţi că x nu a îmbătrânit, y nu are cearcăne după ce a fost într-un turneu de lungă durată sau z nu are nicio imperfecţiune pe faţă? Eu, nu! Nu înţeleg de ce se compară ceva artificial cu adevărul. Acea vedetă arată exact ca în poza cu eticheta «before», deci nu are sens să ne prefacem că după demachiere trebuia să semene prea mult cu poza «after». Ideea este că nu ar trebui să considerăm frumuseţea un scop al machiajului, ci machiajul un mijloc al frumuseţii. Nu confundaţi scopul cu mijloacele ! 

Spune-ţi şi tu părerea despre machiaj în secţiunea de comentarii! :)

Citatul zilei: Nu înţeleg de ce se compară ceva artificial cu adevărul.

Am uitat că suntem oameni

 Privesc în jur şi văd...oameni. Zilnic: chipuri, priviri, zâmbete atât de diferite separat, dar atât de umane împreună. Am uitat că suntem oameni. Am uitat că râdem cu toţii când ne copleşeşte fericirea sau plângem din adâncul sufletului când ne sufocă tristeţea.
Pentru mine nu există oameni slabi sau oameni puternici. Există doar oameni.
Toţi avem temeri, slăbiciuni, dar şi o forţă incredibilă de care ne folosim când vrem, pur şi simplu, să rezistăm. Toţi vărsăm lacrimi, rostim "te iubesc" şi îmbrăţişăm persoanele dragi. Ne exprimăm atât de comun, simplu, original şi originar în acelaşi timp. Totuşi, constat că în această privinţă aparenţele înşală mai mereu. Cei ce par oameni puternici, de fapt adună multe emoţii covârşitoare în suflet şi le confruntă exclusiv intrinsec. Nu lasă să se vadă că suferă, îi doare ceva sau le pasă enorm de mult de ceva, însă în realitate aceştia sunt cei ce ascund o adevărată vulnerabilitate. În schimb, cei ce par slabi, sensibili, dovedesc o putere, rigiditate sau chiar indiferenţă uriaşă în raport cu ceilalţi. Iar dacă ar fi să găsesc un punct de echilibru între aceste două situaţii/categorii de oameni, aş reveni la ideea de om. După părerea mea, faptul că avem emoţii ne face umani şi asemănători. Iar avantajul de a împărtăşi aceste emoţii cu cei din jur este un apogeu al exprimării noastre. Este diferenţa dintre a vorbi singur şi a vorbi cu cineva. Primul caz este util o vreme, dar se poate transforma în nebunie. Prin al doilea caz evităm nebunia.

Este atât de ciudat totuşi că am uitat că suntem oameni. Ne este ruşine de emoţiile noastre! Ne ferim să plângem pentru a nu părea slabi. Ne este frică să credem într-o prietenie de teamă că se va destrăma. Ne sperie să auzim ce simte cel de lângă noi. Ne sperie ce simţim chiar noi înşine. 

Am uitat că avem voie să iubim.

Am uitat că suntem liberi să plângem sau să râdem când simţim să o facem. 

Am uitat că nu suntem singuri în asta.

Am uitat că şi persoana de lângă noi are emoţii. 

Am uitat că/să trăim.

Am uitat că suntem oameni.

Citatul zilei: Am uitat că suntem liberi să plângem sau să râdem când simţim să o facem. 

Cum am făcut cunoştinţă cu divinitatea

Nu ştim prea multe despre Dumnezeu.

Când eram mică credeam că este un om.

Mai apoi, am înţeles că este un spirit, o prezenţă. 

Acum, ştiu doar că EXISTĂ. 

Cred că Dumnezeu este cu noi permanent, însă nu este reciproc. Ni se arată de multe ori, dar nu Îl vedem. Ne limităm la vizibil, tangibil... Totuşi, fiecare dintre noi Îl descoperă pe Dumnezeu la un moment dat.

Iată un lucru pe care am vrut şi vreau să îl fac întotdeauna: să cred. Am înţeles însă ce înseamnă cu adevărat credinţa în Dumnezeu nu cu mult timp în urmă. Sunt aproximativ trei ani de când s-a întâmplat ceva ce îndrăznesc să numesc „minune”.

Într-o zi obişnuită de vară mă aflam în faţa porţii împreună cu sora mea. Am văzut cum o femeie alerga spre noi cu o expresie stranie pe faţă. Ne-a anunţat că vecina noastră Maria, de 13 ani pe atunci, a avut un accident. A dat maşina peste ea pe o stradă paralelă. Sora mea a început să plângă. Eu, în schimb, am avut o reacţie ciudată. Am fugit în camera mea, de unde am luat o icoană sfinţită şi am început să mă rog. Eram speriată şi tremuram uşor, dar nici urmă de lacrimă. M-am rugat poate cum nu o mai făcusem până atunci. Am spus cuvintele acelea din suflet şi m-am concentrat sută la sută la vorbele pe care le adresam în ruga mea. Îmi doream ca situaţia să se îmbunătăţească, pentru că accidentul fusese unul grav. În noaptea aceea am adormit foarte târziu. Am rostit rugăciunea de seară pe care o spun oricum de obicei şi am încercat să mă liniştesc. Am continuat să mă rog până când am adormit. La un moment dat, am visat ceva. Poate că a fost mai lung visul, dar îmi amintesc doar o parte(cea mai importantă, de altfel). Se făcea că eu şi sora mea ne aflam pe un pat în „nicăieri”. Doar cerul era deasupra noastră, mai luminos ca niciodată. Priveam norii împreună stând ghemuite pe patul acela. De-odată, dintre nori şi-a făcut apariţia Iisus. Atunci, eu L-am întrebat: „Va fi bine?”. Desigur, mă refeream la fata accidentată. Iisus nu a răspuns, însă a zâmbit. Aceea a fost confirmarea că totul va fi bine. Şi a fost. În prezent, în ciuda complicaţiilor şi diagnosticelor grave care se bănuiau pe atunci, Maria este sănătoasă. Din această întâmplare, o adevărată lecţie despre credinţă, am înţeles că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie doar să credem în ceea ce ne dorim şi să ne rugăm în primul rând prin suflet şi abia apoi prin cuvinte. 

Citatul zilei: Ne limităm la vizibil, tangibil...

Tu eşti povestitorul propriei tale vieţi

Tu eşti povestitorul propriei tale vieţi. 

Alege-ţi cuvintele şi drege-ţi vocea înainte să le rosteşti! Scrie în fiecare zi câte o filă la care ceilalţi ar pune semn! Răsfoieşte cartea aceasta uşor şi cu drag! Notează totul frumos, asumat şi cu optimism!

Nu uita trecutul! Este o parte din tine şi te-a format. 

Eşti persoana de azi pentru că ai trăit ziua de ieri. 

Eşti unic(ă) pentru că ai o poveste unică. O ascunzi, ca toţi ceilalţi, dar ştii că ea îţi dă identitatea de care te bucuri. Eşti puternic(ă) pentru că ai învăţat să suferi. Eşti fericit(ă) pentru că ai fost trist(ă) şi ai realizat că nu avea sens. Eşti înconjurat(ă) de oameni buni pentru că i-ai îndepărtat pe cei răi. Eşti rezervat(ă) pentru că ai oferit mult şi nu ţi s-a plătit cu aceeaşi monedă. Eşti sincer(ă) pentru că ai fost minţit(ă) şi te-a durut. Eşti soţ/soţie pentru că ai găsit mama perfectă/tatăl perfect pentru copiii pe care îi vei avea. 

Iar când anii îţi vor răpi energia, puterea, zâmbetul şi, în cele din urmă, viaţa, cei ce rămân îţi vor răsfoi cu interes cartea. Vor citi şi vor reciti povestea vieţii  tale. Pentru că ai trăit fericit(ă) şi ai lăsat ceva în urmă. Pentru că ai iubit şi ai fost iubit(ă). Pentru că la capătul puterilor ai putut spune „Am trăit!”.

Tu eşti povestitorul propriei tale vieţi.

Viaţa ta este o poveste. Iar tu eşti eroul ei.

Citatul zilei: Scrie în fiecare zi câte o filă la care ceilalţi ar pune semn!

P.S.: Am ales să scriu această postare pentru că iubesc poveştile. Fiecare om are povestea sa şi fiecare este interesantă în felul ei. Într-o zi, vreau să spun cu mândrie povestea mea. Cred că toţi vrem. :)