Niciodată nu am fost mai ”eu” ca acum.
Niciodată nu m-am mai simțit atât de confortabilă cu mine însămi. Am înțeles ce însemn, am înțeles cât de mult merit, pe ce drumuri să merg și pe care să le ocolesc. La fel și cu oamenii. Am învățat că sufletului meu îi stă cel mai bine la locul lui și nu în mâinile cuiva care nu știe ce să facă cu el.
Am priceput atât de multe lucruri despre mine și despre oameni în ultima vreme. Dacă asta se cheamă ”maturizare”, atunci înseamnă că am mai crescut un pic. Întotdeauna am simțit că în mine trăiesc două persoane: o copilă lipsită de griji și veșnic fericită și o femeie bătrână, înțeleaptă, care știe ce face. Se pare că de o vreme s-a trezit ”băbuța” din mine deși, culmea, fix acum mă simt tânără, frumoasă, plină de șanse și noi începuturi. Nu prea știu să explic cum mă simt, dar cert este că nu văd numai eu această schimbare. Oamenii dragi mie, dar și mulți necunoscuți își dau seama că sunt o persoană mai fericită. Zâmbetul meu din ultimele zile spune totul. Ar fi trebuit să-l vedeți...
Mi-a spus cineva că, citez: ”ești genul de fată pe care un băiat o complimentează spunându-i că e deșteaptă”... Da, nu ”frumoasă” și probabil nu pentru că nu aș fi, dar oamenii înseamnă mai mult decât ambalaje pentru o pereche de plămâni sau o inimă care bate. Am luat-o ca pe un compliment și mă bucur că după ce mă cunosc, oamenii îmi înțeleg principiile și se prind că e important să lucrezi și la minte și suflet, nu doar la imagine.
Am trecut prin multe stări, atât de multe într-un timp scurt și atât de diferite. A fost destul de ciudat, dar apreciez că m-am ales cu ceva foarte frumos din asta: am învățat să zâmbesc și să râd ”din nimic”, adică pentru lucruri simple, pentru oamenii de lângă mine, chiar pentru străinul de pe stradă care are nevoie de o încurajare. Întotdeauna am spus că ”viața este una singură și trebuie trăită frumos, fără stres, certuri și lucruri negative care oricum sunt pasagere”. Sunt genul de om care dacă se ceartă cu cineva se gândește la momentul când deja cearta va fi de domeniul trecutului și certăreții vor fi deja împăcați. Și uite așa prefer să spun stop certurilor exact atunci când risc să înceapă. Pentru că nu vreau să am printre amintiri numai emoții apăsătoare de genul ăsta, ci să adun motivele pentru care am râs cu poftă și am îmbrățișat oameni minunați. Vreau ca peste ani (sute de ani, să sperăm), când voi fi doar cenușă, o mână de oase uscate de timp, să fiu și firimituri de iubire în sufletele celor care își vor aminti de mine. Să fiu o urmă importantă pe planeta asta sau fie doar și în viața câtorva persoane.
Mi-am dat seama că, raportat la unitățile de măsură pe care le oferă lumea în care trăim, am un suflet-zic eu-bun, în timp ce alții n-au deloc. Cum o fi să trăiești așa o viață? Ce contează? Nici nu vreau să știu. Da! poate pun prea mult suflet uneori, poate că sunt o romantică incurabilă sau poate mă ambiționez să cred în oameni și situații în care mai bine n-aș crede, dar sunt deciziile mele asumate. Și poate sunt o visătoare. Dar știți ce? Nu mă treziți!
Nu am fost niciodată atât de ”eu”. Am reușit să fiu mai optimistă, mai iubitoare și, într-un cuvânt, mai fericită.
