Să iubești și să fii iubit: aceasta e fericirea

Ura e cea mai dureroasă formă de iubire. Iubire cu spini. Dar și trandafirii își pierd spinii dacă ai curajul să îi rupi, cu riscul de a te înțepa...

Ignoranța e cea mai mare pedeapsă. O săgeată înfiptă în orgoliu.

Singurătatea e cea mai grea stare de spirit. Nu te ucide, dar te omoară lent pe dinăuntru.

Tristețea e cel mai grețos fel de mâncare. Îți face rău, dar tot se mai întâmplă să guști din ea.

Dar de-asta,

Iubirea e cel mai dulce tort de ciocolată, plăcerea și bucuria de a fi gustat dintr-un fruct al fericirii.

Atenția e cea mai simplă formă de păsare* ( ≠nepăsare). Gesturi mici cu consecințe mari.

Compania e cel mai frumos cântec. Un cântec pentru doi, într-unul singur. Un duet sfânt.

Fericirea e cel mai bun fel de mâncare. Te ține în viață, sătul, satisfăcut, plin. Îți face bine, deci guști din ea în fiecare zi.

Să iubești și să fii iubit: aceasta este fericirea. 
Să împarți sentimente, vise, speranțe, temeri. 
Tot!

Articolul acesta îi este dedicat surorii mele, Andreea Tănase.

Citatul zilei: Compania e cel mai frumos cântec. Un cântec pentru doi, într-unul singur. Un duet sfânt.

 *păsare=termen inventat  pentru a ilustra forța situației în care spui ”Îmi pasă!”

Serile Teatrului Studențesc-AȘA DA!

Astăzi m-am hotărât să scriu despre Serile Teatrului Studențesc dintr-un singur motiv: pentru că nu puteam să nu o fac. Și știți de ce? Pentru că mi-a plăcut. Nu voi menționa prea multe detalii ”de calendar” sau organizatorice, doar că evenimentul se află la a XVII-a ediție și este organizat de SiSC (Sindicatul Studenţilor din Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică).

Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care au făcut asta să se întâmple. Și cumva îi mulțumesc sorții pentru că am ajuns să văd două dintre piesele jucate de niște oameni de-a dreptul talentați. Nu pot să nu le mulțumesc în special celor care au apărut pe scenă și m-au făcut să aplaud -efectiv- cu toată puterea. Îmi amorțiseră brațele, dar mă străduiam să continui să aplaud pentru că oamenii aceia meritau mai mult. Iar asta cred că a simțit toată sala. Nu ne-a spus nimeni să avem trei reprize de aplauze și nici nu ni s-a cerut să ne ridicăm în picioare. Acestea au fost gesturi făcute din instinct de un public mulțumit de munca de calitate a actorilor. Iar dacă am simțit că aplauzele nu au fost suficiente și am plecat cu zâmbetul larg pe buze, sunt dovezi că oamenii scenei ne-au intrat în suflete.

Le mulțumesc pentru că am redescoperit teatrul. Sincer, întotdeauna m-a fascinat complexitatea ființei unui actor, dar acum am avut ocazia să văd și să simt lucruri inedite. Pe 1 aprilie am avut onoarea să privesc spectacolul din rândul 3. Mai mult, piesa a început înainte să înceapă. Am văzut pe scenă un actor care probabil doar își intra în rol, așezat cumva cu fața spre public, dar privind în gol. În forfota aceea sub forma ”vrem și noi scaune în față”, omul acela era nespus de concentrat spre un punct (doar el știa care). Iar faptul că pentru o secundă cu toții l-am crezut un soi de manechin -O, Doamne!- spune multe. Mi-am dat seama că un actor e un soi de 2 în 1. El și personajul său. Scopul pare a fi să atingi punctul în care le confunzi. Și dacă se atinge scopul, ei bine, aceea e o treabă bine făcută. ”Treabă”? E un cuvânt greoi pentru o artă. Haideți să-i spunem simplu: ”teatru”. În fine, eu asta spun că am văzut la Serile Teatrului Studențesc: teatru de calitate. Nu neapărat pentru gradul de profesionalitate, ci pentru faptul că mesajul a ajuns la noi. Și asta e cheia, nu?

Ideea este că dacă vrei și tu să trăiești sentimentele despre care vorbeam mai ai șansa să vezi piesele din data de 3 aprilie. Sfatul meu? Ai face bine să te duci.

Felicitări din partea mea tuturor celor implicați.