Will you marry(cherish) me?

Salut, dragi cititori! Astăzi scriu despre căsătorie. 

Mă uit la oameni și observ cum au încetat să creadă în prințul pe cal alb/prințesa din castel. Mai grav este că acest fapt nu se întâmplă pentru că prințul acela/prințesa aceea nu ar exista, ci pentru că ei nu asta caută. Nu mai caută. Așteaptă să iasă cineva de după colțul străzii și să fie partenerul/partenera ideal(ă). Nu, dragilor. Persoana ideală se caută. Mult. Sau cel puțin asta cred eu. Altfel, cum explicăm căsătoriile formale din prezent și nenumăratele divorțuri dintre oameni care -cică- se iubesc?

Căsătoria ar trebui să fie o bucurie, nu un angajament. O dorință, nu o convenție socială.

Dacă oamenii ar face asta numai fiindcă se simt 100% pregătiți și implicați, deznodământul poveștilor de așa-zisă iubire s-ar schimba. Ideea este că ar trebui să considere căsătoria un pas important. Aici este greșeala! Greșeala nu este că se despart, ci că ajung la căsătorie când știu amândoi că asta este ceva mai mult decât ar putea evolua relația lor. Tot mai mulți răspund ”da” și uită că o spun în fața lui Dumnezeu.

Întrebarea crucială este acea promisiune făcută între cei doi. ”Will you marry me?”, întreabă el/(mai rar)ea. Dar nu ar trebui, oare, să întrebe: ”Will you cherish me?”. Aceasta este de fapt promisiunea.

Citatul zilei: Căsătoria ar trebui să fie o bucurie, nu un angajament. O dorință, nu o convenție socială.