Privesc în jur şi văd...oameni. Zilnic: chipuri, priviri, zâmbete atât de diferite separat, dar atât de umane împreună. Am uitat că suntem oameni. Am uitat că râdem cu toţii când ne copleşeşte fericirea sau plângem din adâncul sufletului când ne sufocă tristeţea.
Pentru mine nu există oameni slabi sau oameni puternici. Există doar oameni.
Toţi avem temeri, slăbiciuni, dar şi o forţă incredibilă de care ne folosim când vrem, pur şi simplu, să rezistăm. Toţi vărsăm lacrimi, rostim "te iubesc" şi îmbrăţişăm persoanele dragi. Ne exprimăm atât de comun, simplu, original şi originar în acelaşi timp. Totuşi, constat că în această privinţă aparenţele înşală mai mereu. Cei ce par oameni puternici, de fapt adună multe emoţii covârşitoare în suflet şi le confruntă exclusiv intrinsec. Nu lasă să se vadă că suferă, îi doare ceva sau le pasă enorm de mult de ceva, însă în realitate aceştia sunt cei ce ascund o adevărată vulnerabilitate. În schimb, cei ce par slabi, sensibili, dovedesc o putere, rigiditate sau chiar indiferenţă uriaşă în raport cu ceilalţi. Iar dacă ar fi să găsesc un punct de echilibru între aceste două situaţii/categorii de oameni, aş reveni la ideea de om. După părerea mea, faptul că avem emoţii ne face umani şi asemănători. Iar avantajul de a împărtăşi aceste emoţii cu cei din jur este un apogeu al exprimării noastre. Este diferenţa dintre a vorbi singur şi a vorbi cu cineva. Primul caz este util o vreme, dar se poate transforma în nebunie. Prin al doilea caz evităm nebunia.
Pentru mine nu există oameni slabi sau oameni puternici. Există doar oameni.
Toţi avem temeri, slăbiciuni, dar şi o forţă incredibilă de care ne folosim când vrem, pur şi simplu, să rezistăm. Toţi vărsăm lacrimi, rostim "te iubesc" şi îmbrăţişăm persoanele dragi. Ne exprimăm atât de comun, simplu, original şi originar în acelaşi timp. Totuşi, constat că în această privinţă aparenţele înşală mai mereu. Cei ce par oameni puternici, de fapt adună multe emoţii covârşitoare în suflet şi le confruntă exclusiv intrinsec. Nu lasă să se vadă că suferă, îi doare ceva sau le pasă enorm de mult de ceva, însă în realitate aceştia sunt cei ce ascund o adevărată vulnerabilitate. În schimb, cei ce par slabi, sensibili, dovedesc o putere, rigiditate sau chiar indiferenţă uriaşă în raport cu ceilalţi. Iar dacă ar fi să găsesc un punct de echilibru între aceste două situaţii/categorii de oameni, aş reveni la ideea de om. După părerea mea, faptul că avem emoţii ne face umani şi asemănători. Iar avantajul de a împărtăşi aceste emoţii cu cei din jur este un apogeu al exprimării noastre. Este diferenţa dintre a vorbi singur şi a vorbi cu cineva. Primul caz este util o vreme, dar se poate transforma în nebunie. Prin al doilea caz evităm nebunia.
Este atât de ciudat totuşi că am uitat că suntem oameni. Ne este ruşine de emoţiile noastre! Ne ferim să plângem pentru a nu părea slabi. Ne este frică să credem într-o prietenie de teamă că se va destrăma. Ne sperie să auzim ce simte cel de lângă noi. Ne sperie ce simţim chiar noi înşine.
Am uitat că avem voie să iubim.
Am uitat că suntem liberi să plângem sau să râdem când simţim să o facem.
Am uitat că nu suntem singuri în asta.
Am uitat că şi persoana de lângă noi are emoţii.
Am uitat că/să trăim.
Am uitat că suntem oameni.
Citatul zilei: Am uitat că suntem liberi să plângem sau să râdem când simţim să o facem.
Citatul este intr-adevar extraordinar. Omul trebuie sa invete sa guste cu placere si suferinta, caci altfel nu vom stii niciodata gustul placerii. Trebuie sa ne bucuram de orice sentiment al vietii, bun sau rau, caci sentimentele ne umanizeaza. Multumesc, din nou, pentru doza de meditatie ce vine o data cu postarile.
RăspundețiȘtergereMulţumesc şi eu la rândul meu.Ideea este că sentimentele şi emoţiile specifice ne fac oameni.Nu trebuie să le ascundem,ci să le împărtăşim pentru a le conştientiza cu adevărat.
Ștergere