Cele două cuvinte

     Articolul îi este dedicat surorii mele gemene, Andreea Tănase, a cărei zile de naștere este sărbătorită astăzi, 28.11.2014, odată cu a mea.

     Cele două cuvinte nu sunt la mulți ani, pentru că ar fi trei. Normal! Ci sunt TE IUBESC.

Astăzi, de ziua ta, a mea, a noastră (știi tu), îți spun nu ”la mulți ani„ , ci că te iubesc. Acel ”te iubesc” pe care am grijă să îl spun zilnic (de parcă ar fi destul). Cel mai des ți-l adresez la telefon pentru că nu ne mai vedem atât de des, dar știi că sentimentele au aceeași valoare, fie că îți sunt aproape sau nu, fie că îți vorbesc sau îți scriu. 

Poate te întrebi de ce am ales să-ți spun asta când faci 19 ani. 

Facem, pardon. 

Simplu! 

Pentru că meriți.

Pentru că dacă ar fi să aleg o soră, te-aș alege pe tine. Pentru că dacă cineva este o bucățică din sufletul meu, aceea ești tu. Pentru că există cineva care mă face să mă simt completă: tu. 

     Când eram mică nu îmi dădeam seama cât de importantă erai pentru mine. Știam doar că aveam mereu pe cineva acolo cu care să mă joc, cineva cu care să stau în casă când ploua și cineva cu care râdeam în permanență. Probabil îți amintești ziua aceea când ploua teribil, tuna și fulgera, iar noi stăteam ghemuite în plapumă și ne uitam la ”Viața cu Louie”. Apoi a trebuit să stingem televizorul și pur și simplu am uitat de tot, deși eram speriate, prin simplul fapt că am stat de vorbă. 

Poate îți amintești momentul când la premierea din clasa aXII-a am strigat împreună cu colegii mei de clasă numele tău când ai urcat pe scenă. Am simțit atunci o mândrie de mamă.

Cred că nu ai uitat nici momentul în care viețile noastre s-au schimbat radical aici, la București. Am ales drumuri diferite, suntem la două capete complet diferite ale orașului și a fost greu la început. Totuși, reușim noi cumva să ne vedem și să menținem relația aceea de surori gemene.

Dar cel mai important moment l-aș numi pe acela în care, înainte să venim la facultate, mi-ai mărturisit că eu sunt cea mai bună prietenă a ta. A fost un sentiment special, o dovadă reală de iubire și o urmă de fraternitate sublimă în asta. Așa aș vrea să rămânem mereu.

     Revenind la prezent, acum știu ce însemni pentru mine. Ești o soră și o prietenă de nota 10. Un om special alături de care vreau să petrec clipele frumoase, dar și pe cele grele (pentru că vei fi mereu acolo să mă ridici, iar eu voi face la fel). 

     Te iubesc din suflet și îți urez ca lumea să devină complicele tău în cursa de prindere a fericirii. Înșfac-o și ține-o strâns și nu lăsa pe nimeni să ți-o ia. Îngrijește-te de sufletul curat pe care îl ai și nu permite nimănui să îl prăfuiască. Fii îngerul pe care îl știu și totul va fi bine. Să ai mult succes, multe împliniri, multe motive să râzi cu gura până la urechi, chiar de îți vor amorți obrajii. 

Să te bucuri de viață până la lacrimi și să guști din ea ca dintr-un vin bun: cu eleganță, puțin și intens.

La mulți ani!

Ei nu știu

Ei nu știu că au fost zile în care am plâns și umărul tău a fost mereu acolo, complet disponibil.
Ei nu știu că ție îmi este ușor să îți spun orice.
Ei nu știu că ție am curaj să îți spun orice.
Ei nu știu că tu m-ai luat în brațe când am avut nevoie de o îmbrățișare.
Ei nu știu că mi-ai fost alături când credeam că sunt singură.
Ei nu știu că ai fost lângă mine când mi-a fost frică și m-ai calmat (sau ne-am speriat împreună).
Ei nu știu că uneori simt că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu.
Ei nu știu că mă gândesc că-ți datorez atâtea și nu-mi ajunge viața să-ți ofer tot.
Ei nu știu că meriți toate acele cuvinte ”te iubesc” pe care ți le adresez constant.
Ei nu știu că dacă am fost tristă tu ai fost persoana care a știut fără să mă întrebe că se întâmplă ceva.
Ei nu știu de câte ori am discutat împreună până târziu și parcă nu mai terminam.
Ei nu știu că mi-ai oferit mereu sprijin și înțelegere.
Ei nu știu că mi-ai dat sufletul tău și am grijă de el (cum pot eu).
Ei nu știu că încă învăț să te iubesc pentru că ți se cuvine mai mult.
Ei nu știu. Ei nu TE știu.

Rutină

   Stătea întinsă pe pat și răsfoia o carte veche, prăfuită. Din când în când, lua oglinda de pe noptieră și își potolea părul ciufulit. Își ștergea urmele machiajului de ieri cu două degete și, tot cu ele, își pieptăna sprâncenele. Când a trecut ora 8:30, a azvârlit plapuma pe cealaltă parte a patului, după care s-a ridicat alene, încălțându-se cu papucii ei de casă, pufoși și călduroși.
   Cu ochii aproape închiși a pornit spre baie. A ieșit de acolo după aproximativ o oră. Complet schimbată. Nimic din coafura aceea dezordonată și expresia somnoroasă nu se regăsea în imaginea acestei fete. Aceeași, dar alta. De data aceasta avea părul prins într-o coadă împletită lăsată să alunece pe umărul stâng, fața îi lucea, ochii erau acoperiți cu un fard discret, gri, iar buzele, acoperite cu un ruj roșu aprins. A scotocit în dulap jumătate de oră, repetându-și în minte o frază deloc adevărată - pentru noi, dar pentru ea, cât se poate de reală: ”Nu am cu ce să mă îmbrac”. A ales până la urmă o ținută elegantă. Când a ieșit afară, și-a dat seama că fusta, pantofii cu toc și cămășuța aceea cu mânecă scurtă formau poate vestimentația nepotrivită pentru vremea aceea. 15°C, iar ea se plimba pe trotuar îmbrăcată așa. Era încă aproape de casă, se putea schimba, însă și-a spus că dacă arată bine, se simte bine.
   Să o credem?
   Tremura de frig, iar unghiile acoperite cu un strat subțire de lac prindeau o culoare vineție. Se mințea că se simte bine, dar abia aștepta să ajungă într-un spațiu închis. A intrat, în cele din urmă, într-un magazin. Tot de haine. Admira fiecare articol expus cu o sete nebună, o privire de hienă neîmblânzită. Neîmblânzită pentru că a ieșit din clădire abia după ce a cheltuit toți banii. Ținea câte trei sacoșe în fiecare mână și emana o stare de mulțumire. Toate acestea pentru ca a doua zi să repete: ”Nu am cu ce să mă îmbrac”. Imediat ce a ajuns acasă a trântit sacoșele pe holul de la intrare, și-a scos rapid pantofii pe care i-a aruncat lângă dulap și s-a așezat pe pat aproape printr-o săritură. Își privea acum tălpile și roșeața cauzată de pantofii aceia noi. Și-a spus că merită, deși s-ar fi văitat dacă nu ar fi fost singură. Picioarele o dureau foarte tare, machiajul se întinsese deja pe chipul ei, dar într-o oră trebuia să plece iar. Și-a refăcut machiajul și s-a încălțat cu o altă pereche de pantofi. În ciuda durerii, a zâmbit tot drumul.
   A sosit acasă în jur de ora 20:00, obosită, dar cumva plină de energie. S-a uitat la un film dramatic până la ora 01:00 și, după ce și-a șters lacrimile și și-a desprins părul, a adormit în aceeași postură ca ieri. Și alaltăieri. Și mâine. 
Rutina femeii este obișnuință, dar neobișnuită. 

Citatul zilei: Rutina femeii este obișnuință, dar neobișnuită. 

Mesaj electoral

   Scumpi cititori, cum v-am promis, scriu acum despre ce a însemnat mass-media în ultima perioadă și ce înseamnă pentru mine alegerile. Este prima dată când am avut dreptul să votez (Da! am încă 18 ani) și mi s-a părut un ”joc” interesant. Recunosc că o vreme am spus că ”eu nu voi vota niciodată”, dar acum că știu cât de important este să o fac, am ales să votez până la capăt (turul 1+turul 2).

   Ideea este că cei doi candidați aleși pentru scrutinul din 16 noiembrie au iscat forfotă în presă și în noi toți. Personal, am înțeles concret situația abia după ce am urmărit cele două dezbateri apărute la Realitatea TV, respectiv B1 TV. Mi-am făcut o idee despre cine sunt Victor Ponta și Klaus Iohannis și oricum am ajuns la o concluzie: nimeni nu va fi vreodată președintele perfect pentru România (sau orice altă țară, sincer). Asta nu pentru că toți candidații sau cei calificați în turul doi ar fi niște incompetenți, ci pentru că românii așteaptă mereu ca schimbarea să vină de la celălalt. 

Tu ești schimbarea! 

Fă tu o schimbare majoră și abia apoi este corect să ceri asta și altora.

   Noi, românii, mai avem o problemă de asumare: găsim atât de ușor și comod să-l condamnăm pe Traian Băsescu pentru situația în care a ajuns România, când, de fapt, cu toții greșim. Toți aruncăm gunoaie pe stradă (dar avem pretenția să locuim într-o țară curată). Toți ne vindem pe bani puțini străinilor. Toți așteptăm de la cel de lângă noi fără să dăm. Domnul Băsescu este exact ca șeful clasei la școală. Închipuie-ți că tu ești șeful unei clase și toate oalele se sparg în capul tău. Chiar ai greșit tu?  În totalitate? Nu! dar îți asumi pentru că acesta îți este rolul.

   Să revenim... După dezbateri am observat că au existat critici la adresa ambilor candidați, dar și cei doi aruncau săgeți de la unul la celălalt, fapt ce m-a deranjat. După părerea mea, un președinte bun nu este cel ce îl denigrează pe celălalt, ci cel ce se ridică pe sine. Nu înțeleg cum unii oameni se plâng că a ajuns X sau Y la conducere, din moment ce alegători din rândul acestora votează pentru un pix sau o brichetă. Jalnic!

Iar dacă ne-am lămurit că oricine ar fi (Ponta, Iohannis sau oricine altcineva), nu este bine pentru România, acum am să spun eu exact ce simt.

Am un singur mesaj pentru viitorul președinte:

Salvați România!

Iubiți-o și respectați-o pentru că sunteți parte din ea!

Cu drag, un umil alegător. :)

Citatul zilei: Un președinte bun nu este cel ce îl denigrează pe celălalt, ci cel ce se ridică pe sine.

Iubim copiii

Dacă ar fi să am o sensibilitate aparte pentru cineva fără să conteze nimic, aceia sunt copiii.

Pe modelul ce nu știu nu mă poate răni, la copii e valabil ce nu știu nu mă poate schimba. Aici mă refer la faptul că inocența și puritatea aceea sufletească vine din contactul minim cu lumea adultă. Copiii nu cunosc grijile, invidia, răutatea și egoismul acela dezgustător care nu implică numai binele adultului, ci binele lui prin răul altora. Ei cunosc numai lumea copilăriei, unde a iubi, a împărți și a fi fericit sunt litere de lege. De aceea sunt copii și îi lăsăm să fie: pentru că îi ferim de tot ce înseamnă, cum spuneam într-un post anterior, lumea aceea în care oamenii mari nu sunt atât de mari. 

Ei nu știu legea junglei. Ei nu simt că trebuie să supraviețuiască în lumea aceasta, ci să trăiască (fericiți) . Ei nu cred că sunt nevoiți să dea coate în stânga și în dreapta pentru a-și face loc înainte. Ei se bucură de ploaie, de o căzătură, de poveștile care nu există. Ei cred în acel univers pe care și-i creează singuri. Fiecare om are propriul univers, doar că la ei totul depășește realul și limitarea vizibilului.

Ei merită totul. Totuși... nu sunt toți atât de norocoși. 

Am văzut pe trotuar zilele trecute un episod frapant. O femeie îi striga unui copil, în repetate rânduri, cuvântul ”javră”. A fost dureros numai să privesc asta, dar mă gândesc ce o fi fost în sufletul copilului. Nu cred că vreun copil merită tratamente de genul acesta. 

Nu-i aduceți în lumea voastră mare și rea! 

Nu-i obligați să asculte insulte aruncate ca o minge de plumb, pentru că vor durea groaznic! 

Nu îi faceți să păteze lumea lor simplă și fericită cu păcatul de a fi om mare!

Revin.

Dacă ar fi să am o sensibilitate aparte pentru cineva, aceia sunt copiii. 

Mă fac să zâmbesc și mă simt datoare să le ofer același lucru. Mă fac să văd mai departe de cer și pământ. Mă fac să simt că există sentimente sută la sută reale și emoții trăite la intensitate maximă. Ei râd din suflet, plâng din suflet, trăiesc  din suflet și cu sufletul. 

Nu merită să se maturizeze înainte de vreme! 

Nu merită să fie jigniți gratuit! 

Nu merită să sufere nici măcar o clipă pentru greșeli care nu sunt ale lor sau care nici nu există! 

Așa că, haideți să iubim copiii! O merită!

Citatul zilei: Nu îi faceți să păteze lumea lor simplă și fericită cu păcatul de a fi om mare!

Parabola unei despărțiri

Erau odată EL și EA.

EL-tânăr, înalt și foarte optimist.

EA-copilă, naivă, mereu zâmbitoare.

EL-artist.

EA-un om al cifrelor foarte pasionat.

S-au cunoscut pe o băncuță într-un parc în care drumul EI și drumul LUI spre casă se intersectau. Poate natura i-a adus împreună; sau faptul că el și-a scos caietul din rucsac imediat ce s-a așezat și a început să o deseneze. Când EA a plecat (puțin speriată pentru că a observat ce făcea EL), EL i-a spus ”Stai!”. Pasul pe care l-a făcut EA când s-a întors a fost prima filă dintr-o poveste frumoasă pe care au scris-o împreună

.

.

.

până când artistul nostru s-a decis să se oprească din scris, să pună capăt poveștii minunate care părea să nu aibă sfârșit. Își promiseseră că nu se vor despărți și erau amândoi convinși că nu numai că nu le-ar face bine, dar nu ar supraviețui separării. Când EL și-a dat seama că EA nu îl mai aprecia și credea că poate găsi- spunea ea- ”un om mai bun”, a plecat. De data aceasta, EL a plecat.

.

.

.

Când și-a dat seama ce suflet frumos a pierdut și cât de special era de fapt omul căruia EA i-a dat cu piciorul, mai candidă ca niciodată, și-a asumat faptul că profeția s-a împlinit. Ceva în EA nu a supraviețuit. Iar acest ceva nu e numai dragostea pe care EA o primea de la EL, ci și dragostea pe care EA nu mai putea acum să o ofere. A strigat ”Stai”!

EL nu i-a mai răspuns...

Morala: Înainte să arunci ceva/pe cineva la gunoi, asigură-te că nu îți mai trebuie!

P.S.: Scenariu fictiv! Morală cât se poate de reală!

Citatul zilei: Înainte să arunci ceva/pe cineva la gunoi, asigură-te că nu îți mai trebuie!