Imnul trecutului

Chiar și acum, în mine se vorbește despre tine.
Fiecare colțișor al minții mele mai citește câte o poveste despre tine, despre noi... Nasul meu încă îți simte parfumul pe haina străinului care trece pe lângă mine pe stradă. Ochii mei încă se păcălesc că te văd pe drumuri pe care nici n-ai avea cum să pășești. Mâinile mele încă te-ar prinde de trup și te-ar lipi de al meu. Pentru că pe vremea când singur te avântai întru alipire, tare bine mai era! Ochii mei sclipeau de parcă ar ascunde două scântei mereu gata să întețească focul unei iubiri adevărate. Iar zâmbetul tău le dicta fericirea tuturor celor din jur. Fiindcă aveai acel rânjet contagios mereu pe chip.

Cu toate astea... nu știu dacă erai acolo când erai lângă mine. Nu știu dacă ne-am vorbit când ne vorbeam. Nu știu dacă trăiai cu mine, pentru mine sau în afara mea. Dar eu te clădisem în mine, te adăpostisem în placenta iubirii noastre care se născuse din doi, dar nu știu dacă nu cumva creștea doar în unul... Mă îmbătam cu iluzii de concentrație 0% alcool. Mă mințeam singură și știam că mint. Luptam cu intuiția mea pentru tine. Luptam cu ceilalți pentru tine. Luptam cu tine pentru a te face să-ți faci bine. Pentru că am crezut în tine.

Dar...

Cumva, drumurile noastre s-au separat. Alei spre iubire și indiferență s-au desprins din noi ca niște tentacule. Eu am ales iubirea, sentimentele pozitive și tot ce a fost frumos. Mi-am asumat egoist dragostea noastră pe care încă o mai privesc ca pe un film bun care se termină prost. Însă știi ce?

Nu sunt supărată pe tine că m-ai lăsat. Sunt supărată pe mine că mi-a păsat.

P.S.: Mulțumesc Adrian Mincă pentru idei.

Adevărul doare, dar... Există un ”dar”

Adevărul doare, dar minciuna ucide.

De aici plecăm.

Uneori adevărul poate fi crud. Dar nu crud ca un fruct necopt, ci ca o halcă de carne însângerată. Adevărul poate să însemne cuvintele alea pe care le rostim de parcă ni le scoate cineva cu cleștele din gură. Pentru că de cele mai multe ori preferăm să le lăsăm să moară în mediu sec, pe gâtul uscat de tăcere. Și le lăsăm pe ele acolo, iar pe gură iese altceva. Minciuni le zicem, nu? Și uite așa ajungem la vorbe false, frumos împachetate. Dar degeaba pui o fundiță pe o cutie dreptunghiulară, dacă în ea se află un cuțit. De-asta minciuna are picioare scurte. Chiar are! Sau hai să zicem că e o ”împiedicată”. Pentru că inventăm fraza aia falsă: minciuna. Și-i dăm drumul să circule așa spre unul sau spre mai mulți oameni... Da! Oamenii respectivi vor zâmbi ambalajului ăla cu fundița drăguță. Dar curând vor despacheta cutia și vor da de tăiș.

Și ce preferi să faci? Să cosmetizezi adevărul și să pici spre tentația minciunii? Sau mai bine să arunci un adevăr dur, vorbe dezbrăcate, exact așa cum vin ele pe traiectoria vorbirii?

Ce cred eu?

Păi... adevărul este ca un fulger. Minciuna, o crimă cu premeditare.

Adevărul dur, gol-goluț lovește ca un fulger. Și te trăsnește, și te izbește de pământ cu putere... Cazi, doborât de durere, la auzul lui. Dar te scuturi și te ridici, pentru că loviturii de fulger i s-au inventat supraviețuitori. În schimb, minciuna nu e altceva decât o crimă cu premeditare tacticos pregătită. Pentru că dai curs cu bună știință unor vorbe neadevărate. Și, odată descoperit adevărul, vorbele acelea vor ajunge să îl facă pe cel mințit să sufere. Și poate că nu l-ai omorât pe el, dar ai omorât ușor-ușor încrederea lui în tine.

Concluzia?

Mai bine să doară cinci secunde decât mai rău.

Spuneți adevărul!

Rătăcitor

Alergai ca un nebun în căutarea unei mângâieri. Ai fi vrut să guști un zâmbet în timp ce mestecai durerea ca pe un os tare, indigerabil. Lacrimile îți curgeau pe chip ca niște râuri agitate. Au rămas singurul semn că erai încă în viață. Ai fi vrut ca cineva să ți le șteargă de pe față, dar erai singur în haosul pe care îl creasei chiar tu.

Erai victima propriei nebunii.

Te-ai așezat singur la ghilotină. Și priveai spre cer implorând cruțare... Dar tu ți-ai pus cuțitul la gât și inima într-o spadă. Nici trupul și nici sufletul tău nu mai aveau glas. Le-ai distrus pe amândouă de parcă le-ai fi pus într-o mașină de tocat. Și ți-ai luat inima care se zbătea de atâta viață. Și ai aruncat-o cu mâna tremurândă întru ciopârțire.
Ți-ai ucis cu sânge rece singura fărâmă de viață reală și fericită. Ca să revii pe drumul tău. Te-ai întors încântat la existența săracă în emoții cu care te acomodasei. Pe aia o voiai. O cerșeai.
Și apoi?
Ți-ai privit sentimentele ca pe niște animale împăiate, prinse de pereții unei inimi care a încetat să bată. O auzi, dar nu mai bate. Sau bate, dar nu mai e a ta. A ta a rămas la EA.

Când ești bun ești luat de .....

Când ești bun ești luat de mână și trântit la pământ ca într-un meci dur de lupte greco-romane. Ca să te-nveți minte, om bun, că bunăvoința doare și ea. Asta te-nvață oamenii? Să te abții de la a face bine? Fiindcă vei fi rănit?  

Pe mine mă uimesc situațiile în care încerc să ajut sau să fac un bine și primesc privirea aceea rece de ”Ce urmărești?”. Oamenii înșiși inhibă binele. Le e teamă de el. 

Răul e o obișnuință.

Iar binele a devenit excepția.

Când ești bun, ești luat de prost, zice un proverb mai vechi. 

Păi haideți să analizăm... Ce înseamnă bun? Și... cum adică prost?

Nu există om perfect, dar când încerci să fii bun, pur și simplu te porți frumos cu ceilalți în mod gratuit. Da! gratuitatea asta face diferența. De ce? Să zicem că ai două sacoșe grele în mâini și vrei să ajungi acasă. Te afli în Gara de Nord. Te vede bunul samaritean și se oferă, subit, să te ducă el acasă.  Cu mașina lui. ”Hmmm... Dubiosul ăsta? Eu nu mă duc cu el”. Așa îți spui. Și pe bună dreptate. Nu-i poți cunoaște intențiile. Dar dacă voia într-adevăr să-ți facă un bine? I-ai tăiat șansa. Și uite așa, devine mult mai ușor să te urci într-un taxi care-ți va lua, pentru un drum de 4 kilometri, cel puțin 20 de lei. Da, în lumea asta trăim. Lumea în care un bine costă. Uneori mai mult decât trebuie.

Și iată! Ca să ajungi acasă ai ales calea sigură și neutră. De înțeles! Trist este un singur lucru: că oamenii buni sunt și ei printre speciile pe cale de dispariție, și-atunci încrederea în natura umană ca întreg automat scade. Iar binele acela gratuit generează o reacție - ”E prea frumos ca să fie adevărat” și un răspuns clar - ”Mai bine nu”.

Și cum adică ”prost?”. Cred că e evident... Ai două variante: ori ești rănit, ori te lovești de un refuz. Ori ești folosit și apoi aruncat cu indiferență și fără pic de recunoștință pentru ceea ce ai oferit. Ori ți se refuză actul de binefacere, de cele mai multe ori pentru că ceilalți se tem. Da! Se tem de tine. Se tem de BINE.

Analizăm acum datele problemei pentru a obține o mică concluzie. Asta fiindcă răspunsul la întrebarea Este adevărat proverbul? vă las pe voi să-l hotărâți.

Avem următoarele variabile:

răul=obișnuință

binele=excepție

bun=prost

Concluzia este că ne acomodăm rapid și mai puțin condiționat cu răul. Fiindcă e ușor de făcut. Binele, pe de altă parte, e mai degrabă efortul în ecuația asta. Pentru că aici există condiții (știți voi, de genul ”Păi merită X să îl ajut?”). Ciudat că în a face rău nu-și pune nimeni întrebarea ”Merită X să îl rănesc?”. Răul nu începe cu întrebări. Începe direct cu răspunsuri. ”Da! Am să-i fac rău lui X. Deci îi va fi rău lui X”. Care să fie mulțumirea de aici? Nu știu. Dar se pare că e mult mai satisfăcător decât binele gratuit despre care vorbeam. Adevărat! din a fi bun ”nu-ți iese nimic”. Așa că hai să facem rău, nu? Sau cum?

Poate se-ntâmplă să fie adevărat proverbul, dar haideți să lăsăm binele să supraviețuiască. Dacă nu să înflorească, măcar să subziste. Să-i lăsăm să trăiască pe cei pentru care bun ≠ prost. Cei pentru care a fi bun înseamnă doar a face bine. Gratis!

Respect pentru supraviețuitorii speciei!

Citatul zilei: Binele se răsplătește. Răul se plătește,