Ce am de gând să fac de Valentine's Day

Nu am niciun dubiu că atunci când deschideți o astfel de postare, vă așteptați să aflați și cu cine petrec eu această sărbătoare.

E simplu!

Crede, și nu cerceta! Din nou singură. But that's not the point.

Ideea e că nu prea mai contează... Mi-am dat seama că suntem atât de superficiali, și după, tot noi plângem în pumni că vrem iubire.

Și nu credeți că, de fapt, nimeni nu prea are o definiție clară a iubirii, așa că o confundăm de multe ori cu altceva? Una este pasiunea, obsesia (obsesia nebună chiar) ori nevoia unui friend with benefits, și alta este sentimentul acela pur, combinația dintre erotism și candoare.

Și vă mai zic ceva...

Mulți băieți au impresia că o relație e costisitoare. E cel mult „scumpă”, dar asta prin natura ei. Pentru că nu trebuie să intri în portofel, ci în inima cuiva. Mulți consideră că trebuie să cumpere flori ca să fie iubiți, că trebuie să dea banii pe cadouri luxoase sau pe bijuterii și altele. Dar adevăratele lucruri care ne leagă nici măcar nu costă bani. Bine, dacă mașina ta și banii pentru cadouri sunt tot ce ai, e logic că nu te va ține nimic altceva lângă o femeie... În realitate, e nevoie doar de atenție, timp și puțină afecțiune.

Cu toate astea, cred că dragostea nu are o rețetă. Cunosc oameni fericiți sau alții care nu sunt împliniți în relația lor, cupluri care sunt împreună de un an și au simțit să se căsătorească, dar și parteneri care după 7 ani au hotărât să se despartă.

Da! Cred că dragostea nu are o rețetă. Dar mi-a plăcut o zicală englezească găsită pe net: Suntem împreună pentru că demonii mei se împacă bine cu ai tăi. Asta chiar mi se pare adevărată. Într-o postare mai veche de pe blog, comparam eu, cu inteligența creativă de atunci, iubirea adevărată cu scena modelajului în lut din filmul „Fantoma mea iubită”. Cam așa cred că e într-o relație... modelezi, pui cărămizi, mai scoți ce nu e bine, mai pui pe alte părți, iar împreună construiți ceva frumos.

Nu aș vrea să vorbesc despre exemplul părinților mei pentru că mi se pare că o situație ca a lor e aproape imposibilă în vremurile astea. Plus că m-au educat prea frumos în ceea ce privește latura romantică a vieții și cred că toate celelalte. De la ei am învățat că un om nu e ca o gară: vii și pleci de lângă el când vrei, te gândești că mai sunt și „alte trenuri” pe acolo sau, mai rău, că te-ai cam plictisit de călătoria asta și vrei să pleci în altă parte (iar mai târziu ajungi să spui că cel mai mult ți-a plăcut oricum acea destinație pe care ai părăsit-o, din curiozitate, pentru o alta). Ei au stat unul lângă altul și așa e și azi, chiar dacă sunt la peste 2.000 de kilometri distanță. Și știți de ce? Pentru că un an de zile, cât a lipsit mama mea de acasă, am tot zis că îmi e dor să îi așezăm și ei farfuria pe locul de la masă când ne pregătim să mâncăm. Iar când s-a întors, a stat în același loc, au fost aceiași oameni minunați amândoi, poate și mai apropiați după atâta dor crunt. Și asta mi se pare dragostea: să fii acolo pentru omul ăla. Chiar și când nu ești. Dar acum... fetele care gândesc așa sunt veșnic singure. Pentru că nimeni nu mai e pregătit să fie acolo, să facă sacrificii, să-ți plătească cu aceeași monedă în materie de iubire și să aibă sentimente sincere, dezinteresate.

Sunt genul de persoană care nu zice „gata, mă mărit” când vede un băiat drăguț. Dar nici nu exclud posibilitatea, să ne-nțelegem. Ideea e că dragostea trebuie să fie, de fapt, o nebunie. Să trăiești de parcă nimic nu te ține legat de acea persoană, dar să ai un comportament loial tocmai pentru că sentimentele te țin legat de ea. Eu cred că dacă unui criminal îi pui cătușe ca să nu mai comită o crimă după cea pe care deja a comis-o, ei bine, unui om nu trebuie să-i pui mâinile în strânsoare ca să nu mai iubească și pe altele, pentru că te iubește pe tine. Scopul e să știi că te iubește doar pe tine și să accepți că, inevitabil, în lume mai există și alte femei, care însă nu pot decât să-i ia ochii, pentru că sufletul lui e deja la tine.

Am mai avut cu fetele discuții de genul „suntem singure pentru că avem pretenții”. Păi dacă să ai în viață niște standarde e o greșeală, atunci vă rog să mă priviți cu dezacord. Credeți-mă că, în realitate, și pretențiile merg doar până într-un anumit punct. În cazul ăsta, țin de respectul de sine. Nu cred că fetele spun „nu ies cu băiatul ăla pentru că nu are BMW” pe cât de des au spus „nu mă mai văd cu el pentru că n-are niciodată timp de mine”. Iar dacă totuși ești băiat și ai impresia că ea vrea doar mașina ta, înseamnă că știe că nu va fi niciodată în stare să aibă una a ei. Eu zic să te gândești de două ori.

În fine, nu sunt vreun guru, dar nici nu pretind că aș fi. Ideea e că am încercat să vă spun cam ce simt eu. Și, da! sunt din categoria Sfântul Valentin e sărbătoare de împrumut și ar trebui să ne iubim în fiecare zi. Iar pentru că de Valentine's Day trebuie să stăm cu cei pe care îi iubim, vă voi răspunde și la întrebarea: Cu cine petrec anul ăsta?

Surpriză!

Singură. Sau, eventual, cu draga mea soră, pentru că nu lucrez marți și nu ne-am mai văzut de mult... Nu mai spun că ea mă iubește, cu siguranță, mai mult decât toți băieții care mi-au scris pe Facebook cu „frumoas-o”, dar dacă mă văd pe stradă nu îmi zic nici „bună”. Poate încă se întreabă dacă și cuvântul ăsta are cratimă... Să-i înțelegem. :)

Confesiuni matinale (pagină de jurnal)

Sunt aici, între patru pereţi albi, goi, în linişte...

Mă gândesc la lucrurile care mi-au ocupat mintea în ultimele zile. Sunt multe, unele poate nesemnificative. Dar nu crezi că atunci când un suflet se lasă afectat de un lucru, tocmai atunci acel lucru capătă importanţă? Nu crezi că te iubesc tocmai pentru că ai reușit cândva să mă faci să plâng? Nu crezi că ești important pentru mine tocmai fiindcă ai meritat să-mi smulgi acele lacrimi fără pic de efort?

Da! Cred că noi dăm semnificație persoanelor și lucrurilor care ne înconjoară. Cred că e greu să fiu departe tocmai pentru că sunt oameni care așteaptă să mă întorc, cred că sunt bună tocmai pentru că mama mea m-a felicitat pentru ceea ce am făcut sau cred că am ceva de reparat tocmai pentru că mi-a atras atenția un profesionist.

Mi-am dat seama că s-ar putea să crezi că sunt altfel și accept asta. Mizez pe faptul că nu trebuie să mă chinui să-ți demonstrez fapte în care nu crezi. Ia-mă așa cum crezi că sunt, dar să nu rămâi cu gura căscată când vei vedea că sunt complet altcineva.

Mi-am dat seama că în lumea asta atât de grăbită, oamenii au - de fapt - nevoie de răbdare. Trebuie să mă cunoști, să vezi dincolo de zâmbetul care ți-ar putea părea mereu același, dincolo de istoria pe care ți-am povestit-o, pentru că mai sunt multe file de răsfoit și tot așa... Mereu voi fi mai mult decât ai apucat tu să crezi, decât ai îndrăznit să cunoști, decât ai reușit să te apropii...

S-ar putea să crezi că nu-mi pasă și să auzi că am plâns pentru asta. Sau s-ar putea să crezi că mă prăpădesc în lacrimi, când nu înnot decât în fericire sinceră. S-ar putea să te înșeli și poate nu vei ști niciodată asta.

Mi-am dat seama că, mai mult ca niciodată, trebuie să pun preț pe oameni, pentru că sunt tot mai puțini. Că trebuie să dau valoare sufletelor, pentru că sunt tot mai ascunse. Că un om trebuie citit mult ca să ajungi la concluzii.

Îți spun că sunt sigură sută la sută că aparențele înșală. Că mult prea des ne fug ochii după nimicuri pe care le înghițim exact așa cum sunt. Nu m-aș caracteriza deloc drept o persoană rațională, dar cum omul este, prin definiție, ființă socială cu rațiune, poate vrei să mă crezi. Prea des ai luat de bune aparențele. Și poate de prea multe ori ai înțeles lucruri cam târziu pentru că nu ai dedicat timp să le deslușești de prima dată.

Mă aflu aici în punctul în care deja nu mai citește oricine, dar dacă tot ai ales să-mi parcurgi textul, îți mai spun câteva idei.

În ultimele zile am trecut prin multe stări: de la sentimentul că am reușit să fac multe, până la cel că mai am atât de multe de învățat, de la cel că sunt bine „și așa” până la cel că „nu mai merge așa”, de la cel că mă descurc singură, la cel că am nevoie de cineva.

În definitiv, știu că ai fost și tu măcar o dată în acest punct.

Lasă asta și hai să-ți mai spun ceva! Sunt gânduri dezorganizate, dar dacă le iei cu subiectul și predicatul lor, s-ar putea să aibă sens.

Mi-am dat seama, din nou, că sunt un om cu suflet și merit! Ce?... nu mă întreba. Oricum, fiecare primește pe măsura faptelor sale. Însă, în definitiv, realizez că am sentimente atât de puternice și trăiesc atât de vibrant și de „prezent” de multe ori, încât nu mă poți acuza că sunt o visătoare, când doar încerc să surprind viața așa cum e ea.

Sunt și eu exact ca viața...
Pe alocuri surprinzătoare, după mai multe zile cu nimic diferit în ele devin plictisitoare, destul de des uimitoare, plină de emoție și de atomi veșnic vii. Dar dacă îți ia prea mult să observi ce încerc să spun, poți trăi în continuare cu gândul sec: „E doar Nico”. În definitiv, sunt Nico şi sunt mândră.