Inimă rănită. Caut supraviețuitor

S-a întâmplat ca bătaia inimii tale să fie ca bătaia unui gong într-o liniște deplină?

Să-ți crape măruntaiele cu fiecare pulsație, ritmat, ca un ciocan care distruge cu duduituri violente cel mai frumos pictat perete dintr-o casă? De acasă. Pentru că asta erai pentru mine. Acum te simt străin. Dar inima-mi încă te caută. O aud, însă îi spun să tacă. Pentru că doare.

Ți-ai tras vreodată tricoul și să-ți privești pieptul întrebându-te dacă nu cumva vei găsi un torace despicat în două? Ca jumătățile unui măr, rupte și desfăcute de pe cotor... 

Și să dai peste o inimă sfâșiată de vie, chinuindu-se să bată la fel ca înainte?

O inimă cu o rană adâncă și vie. Mai vie ca tine...

Să pășești pe stradă robotic, privind în gol? Cu impresia că inima ta e sfârtecată de un cuțit care stă înfipt acolo, nemișcat. Iar cu fiecare pas înainte, sângerezi tot mai rece...

Iar inima ta se detașează de tine. De dezlipește de propriul trup și se eliberează singură. 

Se transformă în celulă autonomă și-ți arată cu un rânjet rugător un carton cu mesajul:

Inimă rănită. Caut supraviețuitor! 

Și trec peste tine zile, luni, ani, iar apoi îți dai seama că i-ai răspuns afirmativ cerșetoarei. Că ai depășit orice. Se spune că ”Ce nu te doboară te face mai puternic”. Exact așa este! 

Pentru că din muritor, devii supraviețuitor. Dintr-o inimă rănită, îți iei una intactă înapoi. 

Be a survivor!

Iubirea la detectorul de minciuni

Oare mai există iubirea adevărată? Să mai credem în ea? Mai avem motive să o facem?

Spunem deseori că am pierdut emoția pură, că trăim într-o junglă. Dar asta este o jignire la adresa animalelor sălbatice, pentru că oricât de ”sălbatice” ar fi, ele știu să se prindă unele de altele, să se adune într-o turmă și să formeze cele mai strânse legături în situațiile de rău și nevoie. Omul, cu pretenția de ”animal domesticit”, fuge de iubire și se autocondamnează la singurătate. Și la o existență seacă. 

Sentimentele false sunt ca o bucată de cașcaval expirat. Nici nu trebuie să "miroși ceva", că stricăciunea se vede. 

Sunt ca niște rotițe ale unui mecanism perfect(iubirea), dar care scârțâie asurzitor. 

Ca o umbrelă de soare folosită pentru a te apăra de ploaie. În aparență e ceea ce trebuie, dar în realitate nu e ceea ce cauți.

Și dacă există iubirea adevărată, ea se cam ascunde. Dusă la detectorul de minciuni, micuța obține cam multe beep-uri pentru răspunsuri false. 

Unde s-o afla iubirea aceea care se dăruiește în totalitate altcuiva, în mod complet sincer?

Spune!

Când tăcerile se adună formează mormane de gânduri, care fermentează într-un abur apăsător. Și zac. Și dau pe dinafară. Își împrăștie încărcătura aceea, iar totul devine greu. Îngreunat. Apoi îți dai seama că a articula ceea ce ascunzi în suflet sau minte este singura cale.

Te afli în acel punct în care ai tăcut prea mult și ți s-a uscat gâtul de cuvintele pe care nu le-ai rostit. Îți plânge mintea pentru miile de gânduri și idei pe care le-ai înghesuit în ea. Ar vrea să iasă și sapă într-un abis. Pentru că așa se simte. Locul de odihnă al gândurilor mele a devenit un haos al întâmplărilor care se bat cap în cap, după ce se iau de mână și iar se lovesc, și iar se prind de mână. 

Te uiți la tine și nu știi ce să faci. 

Cum să gestionezi debandada asta a lumii tale ascunse când lumea ta ascunsă se ascunde și de tine? Și nimic nu-ți mai înseamnă nimic. Pentru că e totul o mare albă în care te zbați ca să nu ajungi la fund. Și nu știi să înoți. Și nu poți evita sufocarea. Sufocarea cu vorbele grele rămase simple tăceri... Sunt grele fiindcă ele cântăreau mult. Erau importante. Și le-ai înmormântat de vii... Erau atât de vii! Cimitir de cuvinte e acum mintea ta. Cuvinte moarte pentru că nu au prins contur. Pentru că ți-a fost teamă să deschizi gura. Ai tăcut și cuvintele au tăcut și ele. Nu au mai însemnat nimic. Pentru că nu au mai existat. Sunt la tine, în stare latentă. Ia un pahar de apă rece și trezește-le ca printr-un fulger. Adu-le la viață! Rostește-le și te vei elibera.

Și ajungi în acel punct în care ai uitat de unde ai plecat, dar știi exact unde ai vrea să ajungi. 

Spune ce gândești sau simți!

Doar spune.

Melancolia prezentului:ecuații despre Timp

Trăiesc momente despre care știu că-mi va fi dor să le mai simt măcar o dată. Mă bucur de prezent și mă afund într-o stare de dor al unui viitor posibil, dar improbabil, un dor de ceea ce putea să mai fie, dar nu va mai fi.

Mă gândesc la momentele în care se întâmplă lucruri simple și știu că-mi vor lipsi cândva...

Mă uit cum tatăl meu îmi cumpără biscuiți ”din ăia buni” când vin acasă și știu că-mi va fi dor de micul răsfăț al simplității când el nu va mai face asta, când voi fi eu la casa mea și va face asta pentru copiii mei, dar nu și pentru mine. Not anymore.

Melancolia prezentului se trăiește cu ochii deschiși. E o ancorare sută la sută adevărată în real și realitate. Pentru că simți prezentul, îl conștientizezi și îl înțelegi. Iar apoi știi că îți va fi dor de el.

Pentru că ai vrea să întinzi brațele și să prinzi în mâini acea clipă, iar apoi să o poți plasa în viitor când îți va fi dor de ea. Dar nu poți. Este ca și cum ai prinde în palme un fluture. Îi este dată o singură zi de viață, iar tu o curmi și pe aceea mult prea devreme. La fel cu bucuria prezentului. O vei distruge încercând să o conservi pentru mai târziu. Oricum este o sclipire de scurtă durată, așa că nu-i fura luciul cu propriile mâini! Bucură-te de prezent pentru că nu-l mai poți avea altă dată.

Un ”acum” va deveni un ”atunci”.

Atunci când ai zburat prima dată cu avionul.

Momentul în care te-ai îndrăgostit de cel din fața ta.

Când ai mers prima dată pe bicicletă.

Sau ziua în care mama ta a plâns la absolvire.

Păstrează ”acum”-urile ca pe niște semne ale ceea ce a fost prezent, viu, real și tangibil la un moment dat. Când se vor transforma în ”atunci”, vei ști că prezentul a contat și e irepetabil. Totuși, foarte rar vei conștientiza că e irepetabil, că nu îl poți recupera și că trebuie să-l savurezi pentru că e mai rapid decât viitorul.

Dacă prezentul și viitorul se află într-o cursă, alergând cot la cot, prezentul e în față. Viitorul e după el. Viitorul e mereu DUPĂ. Pendularea între a  fi în urmă și a urma.

În fond, ce înseamnă melancolia prezentului? Dorul viitor față de momentul prezent.

Carpe diem.

Jocul de-a iubirea

Iubirea este ca un copil care se joacă de-a v-ați ascunselea.
Și ne râde pe la spate fiindcă nu reușim să o găsim. Iar dacă o descoperim, jocul abia atunci începe... Dar s-a pitit bine și nu dă semne că va ieși din ascunzătoare prea curând. Pare că au prins-o alții, tovarășii tăi de joacă, iar tu încă te uiți pe unde ar putea fi. Și cutreieri străzi strigând în gând ”cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, când de fapt poate tu nu ești gata. Nu ieși la joacă dacă ai vreo problemă! Lasă-ți prietenii să se joace, iar tu ieși când te simți pregătit de aventura asta a ascunzișului!

Iubirea știe să se ascundă. E un tovarăș de joacă destul de inteligent. I-ați toate armele când te avânți în a căuta. Înarmează-te, copil, cu răbdare! Multă răbdare.

Și știi ce e cel mai amuzant? Că ai pus ochii și ai numărat până la zece. Ei bine, nu-i închide! Deschide-i cât poți de bine și vei vedea un indiciu care să te conducă la ea. La marea dragoste. Și... va trebui să numeri mai mult decât zece bătăi de inimă pentru a respira iubirea. Pentru că o vei egala cu oxigenul, la un moment dat. Îți va vibra prin vene, curgând odată cu sângele spre atrii și ventricule. Te va ameți precum îi face morfina unui bolnav. Vei râde fără sens. Îi vei zâmbi inclusiv cerului. Vei alerga, te vei împiedica, vei cădea... Apoi te vei ridica, vei aduna mărgele de mărgăritar ce ți-au căzut pe drum și vei începe același drum, aceeași căutare aparent sisifică, dar nu! Când te vei opri la destinație, acolo unde e copilul ascuns, vei inspira umplându-ți corpul de dulceața unui fruct copt și zemos. 

Vei găsi și vei da sensuri.
Vei câștiga jocul.
Vei ajunge la cer și la pământ cu aceeași mână, în același timp.

Copil obosit, mai poți!

Deci nu-ți face griji! Dacă vă jucați de zile, ani, iar tu nu ai găsit-o încă, micuța va ieși cândva singură din ascunzătoare. Își va arăta capul de după stâlpul acela, unde a stat ea în tot acest timp, poate fix în spatele tău. Și o să-ți apară în cale spunându-ți ”Iată-mă!”. Ai zice că s-a predat, însă poate de data asta te căuta ea pe tine.

În iubire, găsește sau lasă-te găsit!

Scrisoare de ”adio”

Sunt săracă fără tine.

Îmi trebui.

Te iubesc!, i-a scris EA pe o hârtie pe care a mototolit-o în palme într-o agonie de suspine. I-a lăsat foaia în cutia poștală cu titlu de ”adio”, când de fapt era prima dată când i-ar fi rostit un ”Te iubesc!” cu așa suflu și avânt. EA i-a dat toată dragostea. EL, acel ”la revedere” sec și rece ca ultimul ghețar rămas viu după încălzirea globală.

Și-a șters lacrimile și și-a dat seama că timpul LOR s-a scurs. EI nu mai sunt.

”Nu mai există noi. Nu mai există frumos și reciproc. Nu te mai poți bucura de sufletul meu, cum nici eu nu te mai am. Dar nu consider că te-am pierdut. Mi-ai plecat. Din locul ăla unde-ți era cald și bine și nu știu dacă vei mai găsi altul la fel. Sau vei suferi de frig gândindu-te la mine. La căldura mea. La ceea ce am și am împărțit cu tine. Și nu am sărăcit atunci. Ți-am dat tot, având în continuare totul. Pentru că te aveam pe tine și îmi părea destul. Acum nu mai e așa. Acum am sărăcit. Pentru că nu mai pot da și nu voi primi. Dar, știi ce? Ți-am oferit iubirea și ai fugit de ea. Cine sunt eu să te trag înapoi? Dacă iubirea-ți e prăpastie, nu te voi chema la fund. Lasă-mă singură aici, că într-o zi razele de soare vor pătrunde și în cele mai înguste văgăuni și zic eu că vor ajunge și la mine. Tu te minți superficial că ai razele soarelui de sus, dar nu le vei cunoaște pe cele ale interiorului uman. Acelea ard cel mai mistuitor, viu, cald, vibrant, colorat, uscat, cu foșnete, cu pasiune, cu jar și fum, cu de toate. Iubirea e totul. Dar tu nu știi.”

Și a plecat, după ce a aruncat foaia și a închis cutiuța.
Monologul ăsta al ei l-au auzit singuri Dumnezeu și sufletul ei.
Într-o sincronie perfectă de emoție.
Și a plecat cu pași apăsați, de parcă ar fi călcat pe toate visele pe care le construise cu EL. 

Dar unde a plecat?

Să construiască altele.

Pe EL poate l-a pierdut, dar visele, pe ele niciodată.

Adio!

Pentru suflet nu ne trebuie dicționar

Și ce e până la urmă sufletul?

Cea mai fină petală de trandafir.

O urmă de apă în deșertul unei existențe fără sens.

Un sens al vieții însăși.

Un palat. Cu ușile închise. Dar ai grijă atunci când îi deschizi porțile. Unii oameni intră încălțați acolo, cu noroi pe tălpi. Și ies rapid cu pretenția că noroiul nu s-a îmbibat în covoare. Dar, prea târziu! În palatul ăsta se face zarvă repede.

Un soldat rătăcit pe câmpul de luptă, rămas să lupte cu propriile dorințe și iubiri.

O pată de culoare într-un ocean cu valuri mereu identice. Esența identității.

Raza de soare de pe cerul nopții.

Un fir de ață. Cel mai sensibil ”obiect” din om și cel care se rupe cel mai repede.

O beție de stări.

Doi ochi închiși.

O mână întinsă spre fericire.

O piesă de puzzle desprinsă din tablou.

O pasăre Phoenix. Ia foc și renaște din propria cenușă. Cu aceeași pasiune nemuritoare.

O celulă veșnic vie.

Un atlet care aleargă pe cărbuni încinși spre linia de ”finish”.

O amazoană care și-a pierdut armura. Atât de vulnerabilă...

Un șarpe veninos care nu mai știe să muște.

Hoțul de sentimente eliberat pentru ”bună purtare”.

Un poem în care cuvintele curg precum mierea: greu, pentru a accentua pofta. Pofta de a fi viu.

O mângâiere pentru tine și pentru ceilalți.

O inimă care nu bate ca să știm că există. E suficient SĂ FIE.