Oamenii sunt medicamente

Da! Uneori, oamenii sunt medicamente. Ne fac să ne simțim mai bine fizic și psihic. Iubirea lor este cel mai bun ingredient naturist, iar prezența lor este deja o confirmare a faptului că niciodată nu suntem singuri în asta. Pentru că vor fi acolo și vor suferi alături de noi. Pentru că vor râde când vom rosti „mi-a trecut„. Pentru că dacă suntem triști, ei sunt acolo pentru a ne face fericiți.

Suntem niște norocoși pentru că îi avem pe cei care ne iubesc!

Mi-am dat seama că oamenii sunt medicamente acum câteva zile, când nicio pastilă nu ar fi putut distruge starea în care mă aflam. Eram foarte tristă. Atunci, Edin, un om special pe care am avut norocul să îl cunosc, m-a făcut să râd atât de mult încât am uitat complet că în urmă cu două secunde eram cu moralul la pământ. Prin asta am realizat că încurajările celor dragi ne schimbă și avem nevoie de ele. De zâmbetele lor. De îmbrățișările lor. De acel pahar cu apă în deșert. De IUBIRE.

Am înțeles că suntem datori să le fim alături celor care depind de noi pentru a se simți mai bine. Și avem puterea să le schimbăm starea de spirit la 180 de grade doar prin mici gesturi și vorbe alinătoare.

Dacă te simți pe marginea unei prăpastii, cineva va fi mereu acolo să te apuce de mână și să te tragă înapoi pe pământ.

Dacă ai lacrimi pe obraji, cineva va fi mereu acolo să ți le șteargă.

Dacă ai uitat să zâmbești, cineva va fi mereu acolo să îți amintească să o faci.

Iar dacă suferi, acest „cineva„ este omul de lângă tine. Medicamentul tău.

Citatul zilei:  Suntem datori să le fim alături celor care depind de noi pentru a se simți mai bine.

Before&After(Make-up/No Make-up)

Fiecare persoană, fie aceasta femeie sau bărbat, are o concepţie specifică şi unică în legătură cu machiajul. Personal, cred în teoria conform căreia machiajul este făcut pentru a accentua trăsăturile frumoase pe care le avem şi, de asemenea, pentru a le ascunde cumva pe cele mai puţin estetice. Mizez mai mult pe funcţia de accentuare, decât pe cea de corecţie. Totuşi, există motive pentru care sunt nu împotriva machiajului, ci împotriva a ceea ce înseamnă el în prezent. 

Pe de-o parte, nu susţin persoanele care se machiază permanent. De acord ! fondul de ten cremă protejează tenul  etc., dar asta nu înseamnă că nu devine nociv la un moment dat. Am aflat că există persoane care se trezesc la 5 dimineaţa pentru a se machia cu scopul de a nu fi văzute fără machiaj. Sunt şi persoane care se machiază doar pentru că merg la magazinul din colţul străzii să cumpere pâine. Din nou, un caz ciudat.

Ce este cu adevărat straniu este că există persoane pentru care machiajul este sursa unei aparente încrederi în sine. Am văzut emisiuni sau clipuri video în care diverse persoane explicau cum folosesc machiajul pentru a camufla, spre exemplu, probleme ale tenului(acnee,pistrui-eu nu îi văd ca pe o problemă, roşeaţă etc.), dar şi pentru a depăşi anumite traume şi frământări interioare. Când s-au confruntat cu psihologul, în schimb, au recunoscut că machiajul nu ajută. Au înţeles că nu machiajul este cheia, că nu schimbă multe şi nu înving problemele personale prin asta. 

Amintiţi-vă mereu rolul machiajului şi nu îi permiteţi să însemne mai mult !

Machiajul nu te face mai deşteaptă, mai liniştită, mai încrezătoare, mai bună şi nici măcar mai frumoasă ! Este, după părerea mea, o mască sub care ne adăpostim chipul, un artificiu. Iar masca aceasta trebuie scoasă uneori. Şi fiindcă am ajuns aici, voi spune că nu sunt de acord cu acele comentarii pe tema before&after. Make-up or No Make-up. Apar tot mai multe poze cu vedete surprinse fără machiaj. 
Chiar credeaţi că x nu a îmbătrânit, y nu are cearcăne după ce a fost într-un turneu de lungă durată sau z nu are nicio imperfecţiune pe faţă? Eu, nu! Nu înţeleg de ce se compară ceva artificial cu adevărul. Acea vedetă arată exact ca în poza cu eticheta «before», deci nu are sens să ne prefacem că după demachiere trebuia să semene prea mult cu poza «after». Ideea este că nu ar trebui să considerăm frumuseţea un scop al machiajului, ci machiajul un mijloc al frumuseţii. Nu confundaţi scopul cu mijloacele ! 

Spune-ţi şi tu părerea despre machiaj în secţiunea de comentarii! :)

Citatul zilei: Nu înţeleg de ce se compară ceva artificial cu adevărul.

Am uitat că suntem oameni

 Privesc în jur şi văd...oameni. Zilnic: chipuri, priviri, zâmbete atât de diferite separat, dar atât de umane împreună. Am uitat că suntem oameni. Am uitat că râdem cu toţii când ne copleşeşte fericirea sau plângem din adâncul sufletului când ne sufocă tristeţea.
Pentru mine nu există oameni slabi sau oameni puternici. Există doar oameni.
Toţi avem temeri, slăbiciuni, dar şi o forţă incredibilă de care ne folosim când vrem, pur şi simplu, să rezistăm. Toţi vărsăm lacrimi, rostim "te iubesc" şi îmbrăţişăm persoanele dragi. Ne exprimăm atât de comun, simplu, original şi originar în acelaşi timp. Totuşi, constat că în această privinţă aparenţele înşală mai mereu. Cei ce par oameni puternici, de fapt adună multe emoţii covârşitoare în suflet şi le confruntă exclusiv intrinsec. Nu lasă să se vadă că suferă, îi doare ceva sau le pasă enorm de mult de ceva, însă în realitate aceştia sunt cei ce ascund o adevărată vulnerabilitate. În schimb, cei ce par slabi, sensibili, dovedesc o putere, rigiditate sau chiar indiferenţă uriaşă în raport cu ceilalţi. Iar dacă ar fi să găsesc un punct de echilibru între aceste două situaţii/categorii de oameni, aş reveni la ideea de om. După părerea mea, faptul că avem emoţii ne face umani şi asemănători. Iar avantajul de a împărtăşi aceste emoţii cu cei din jur este un apogeu al exprimării noastre. Este diferenţa dintre a vorbi singur şi a vorbi cu cineva. Primul caz este util o vreme, dar se poate transforma în nebunie. Prin al doilea caz evităm nebunia.

Este atât de ciudat totuşi că am uitat că suntem oameni. Ne este ruşine de emoţiile noastre! Ne ferim să plângem pentru a nu părea slabi. Ne este frică să credem într-o prietenie de teamă că se va destrăma. Ne sperie să auzim ce simte cel de lângă noi. Ne sperie ce simţim chiar noi înşine. 

Am uitat că avem voie să iubim.

Am uitat că suntem liberi să plângem sau să râdem când simţim să o facem. 

Am uitat că nu suntem singuri în asta.

Am uitat că şi persoana de lângă noi are emoţii. 

Am uitat că/să trăim.

Am uitat că suntem oameni.

Citatul zilei: Am uitat că suntem liberi să plângem sau să râdem când simţim să o facem. 

Cum am făcut cunoştinţă cu divinitatea

Nu ştim prea multe despre Dumnezeu.

Când eram mică credeam că este un om.

Mai apoi, am înţeles că este un spirit, o prezenţă. 

Acum, ştiu doar că EXISTĂ. 

Cred că Dumnezeu este cu noi permanent, însă nu este reciproc. Ni se arată de multe ori, dar nu Îl vedem. Ne limităm la vizibil, tangibil... Totuşi, fiecare dintre noi Îl descoperă pe Dumnezeu la un moment dat.

Iată un lucru pe care am vrut şi vreau să îl fac întotdeauna: să cred. Am înţeles însă ce înseamnă cu adevărat credinţa în Dumnezeu nu cu mult timp în urmă. Sunt aproximativ trei ani de când s-a întâmplat ceva ce îndrăznesc să numesc „minune”.

Într-o zi obişnuită de vară mă aflam în faţa porţii împreună cu sora mea. Am văzut cum o femeie alerga spre noi cu o expresie stranie pe faţă. Ne-a anunţat că vecina noastră Maria, de 13 ani pe atunci, a avut un accident. A dat maşina peste ea pe o stradă paralelă. Sora mea a început să plângă. Eu, în schimb, am avut o reacţie ciudată. Am fugit în camera mea, de unde am luat o icoană sfinţită şi am început să mă rog. Eram speriată şi tremuram uşor, dar nici urmă de lacrimă. M-am rugat poate cum nu o mai făcusem până atunci. Am spus cuvintele acelea din suflet şi m-am concentrat sută la sută la vorbele pe care le adresam în ruga mea. Îmi doream ca situaţia să se îmbunătăţească, pentru că accidentul fusese unul grav. În noaptea aceea am adormit foarte târziu. Am rostit rugăciunea de seară pe care o spun oricum de obicei şi am încercat să mă liniştesc. Am continuat să mă rog până când am adormit. La un moment dat, am visat ceva. Poate că a fost mai lung visul, dar îmi amintesc doar o parte(cea mai importantă, de altfel). Se făcea că eu şi sora mea ne aflam pe un pat în „nicăieri”. Doar cerul era deasupra noastră, mai luminos ca niciodată. Priveam norii împreună stând ghemuite pe patul acela. De-odată, dintre nori şi-a făcut apariţia Iisus. Atunci, eu L-am întrebat: „Va fi bine?”. Desigur, mă refeream la fata accidentată. Iisus nu a răspuns, însă a zâmbit. Aceea a fost confirmarea că totul va fi bine. Şi a fost. În prezent, în ciuda complicaţiilor şi diagnosticelor grave care se bănuiau pe atunci, Maria este sănătoasă. Din această întâmplare, o adevărată lecţie despre credinţă, am înţeles că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie doar să credem în ceea ce ne dorim şi să ne rugăm în primul rând prin suflet şi abia apoi prin cuvinte. 

Citatul zilei: Ne limităm la vizibil, tangibil...

Tu eşti povestitorul propriei tale vieţi

Tu eşti povestitorul propriei tale vieţi. 

Alege-ţi cuvintele şi drege-ţi vocea înainte să le rosteşti! Scrie în fiecare zi câte o filă la care ceilalţi ar pune semn! Răsfoieşte cartea aceasta uşor şi cu drag! Notează totul frumos, asumat şi cu optimism!

Nu uita trecutul! Este o parte din tine şi te-a format. 

Eşti persoana de azi pentru că ai trăit ziua de ieri. 

Eşti unic(ă) pentru că ai o poveste unică. O ascunzi, ca toţi ceilalţi, dar ştii că ea îţi dă identitatea de care te bucuri. Eşti puternic(ă) pentru că ai învăţat să suferi. Eşti fericit(ă) pentru că ai fost trist(ă) şi ai realizat că nu avea sens. Eşti înconjurat(ă) de oameni buni pentru că i-ai îndepărtat pe cei răi. Eşti rezervat(ă) pentru că ai oferit mult şi nu ţi s-a plătit cu aceeaşi monedă. Eşti sincer(ă) pentru că ai fost minţit(ă) şi te-a durut. Eşti soţ/soţie pentru că ai găsit mama perfectă/tatăl perfect pentru copiii pe care îi vei avea. 

Iar când anii îţi vor răpi energia, puterea, zâmbetul şi, în cele din urmă, viaţa, cei ce rămân îţi vor răsfoi cu interes cartea. Vor citi şi vor reciti povestea vieţii  tale. Pentru că ai trăit fericit(ă) şi ai lăsat ceva în urmă. Pentru că ai iubit şi ai fost iubit(ă). Pentru că la capătul puterilor ai putut spune „Am trăit!”.

Tu eşti povestitorul propriei tale vieţi.

Viaţa ta este o poveste. Iar tu eşti eroul ei.

Citatul zilei: Scrie în fiecare zi câte o filă la care ceilalţi ar pune semn!

P.S.: Am ales să scriu această postare pentru că iubesc poveştile. Fiecare om are povestea sa şi fiecare este interesantă în felul ei. Într-o zi, vreau să spun cu mândrie povestea mea. Cred că toţi vrem. :)

E mai uşor să iubim decât să urâm

Mă intrigă cum oamenii se preocupă de (aşa-zişi) duşmani, în loc să se bucure de prieteni.

...cum ne atrag atenţia mai mult jignirile, decât complimentele.

...cum depărtăm persoanele care nu ne plac, în loc să le apropiem tot mai mult pe cele care ne plac.

...cum ne grăbim să vânăm defecte, în loc să recunoaştem calităţi.

...cum condamnăm, în loc să felicităm.

...cum ne iau ochii subiectele de cancan, în locul celor cu adevărat interesante.

...cum pierdem timp cu lucruri inutile, în locul celor cu adevărat productive.

...cum alegem să conştientizăm că urâm, în loc să dovedim că iubim.
E mai uşor să iubim decât să urâm!

Mi-aş dori să existe numai păreri bune şi critici constructive. Atât! Nu şi comentarii răutăcioase la adresa unor persoane pe care nu le cunoaştem deloc. E uşor să aruncăm cu noroi fără să ne uităm măcar unde. Se întâmplă adesea şi în mediul online. Atâtea păreri negative, dislike-uri sau, mai rău, injurii, nu vor duce la nimic bun. Oamenii care fac ceva cu drag nu merită decât apreciere şi încurajări. Nu îmi explic de ce există o mulţime de oameni care nu se pot abţine de la comentarii total ofensatoare. Eu, personal, dacă apreciez ceva o spun sau nu, iar dacă îmi displace un lucru, ţin asta pentru mine, dacă spunând-o nu fac decât să rănesc gratuit pe cineva. În fond, ce scop avem când facem lucruri care emană rău? ne fac rău nouă, dar şi celor cărora le sunt adresate.
Este greu să facem rău, dar şi mai greu să facem bine.
Totuşi, vreau să cred că e mai uşor să iubim decât să urâm.

Citatul zilei: Este greu să facem rău, dar şi mai greu să facem bine.

Când vezi culori cu ochii închişi...

Când închide ochii, omul obişnuit găseşte întunericul. Optimistul, ei bine... vede culori.

Se spune că „viaţa nu e roz”. 

De ce?

Greşit! Nu pentru că ar fi „neagră”, ci pentru că viaţa este un curcubeu. 

Şi ştim cu toţii că cel mai strălucitor curcubeu apare, de cele mai multe ori, după cea mai violentă ploaie. Vorbim despre o existenţă ciclică. Bine şi rău. Iar după rău, urmează iarăşi bine. Deci... zâmbeşte! Vă spun că întotdeauna există motive să fim optimişti. Cel puţin, ne face bine. Multe lucruri se pot schimba în funcţie de atitudinea noastră. Dacă, spre exemplu, iei o notă proastă, poţi reacţiona-în mare- în două feluri: fie plângi, fie înţelegi că nu ai fost suficient de pregătit şi te ambiţionezi să îndrepţi situaţia. În ambele cazuri, după cum observi, finalul este acelaşi. Nota oricum rămâne în catalog, aşa că urmează să alegi tu cum te vei simţi. 

Un optimist îşi va spune mereu „se poate mai rău”. Şi aşa este! 

Cât timp tu te plângi că ţi s-a rupt o unghie, undeva în lumea aceasta cineva dansează într-un scaun cu rotile sau suferă o operaţie cu şanse de reuşită de 2%. Depinde cum priveşti lucrurile. Când duci un lucru mărunt la stadiul de tragedie, gândeşte-te că adevăratele tragedii se produc în afara ta. Bucură-te că a fost „doar atât”. Mereu se poate mai rău.

Da, poţi vedea culori cu ochii închişi!

Tu dictezi fiecare stare pe care o adopţi în legătură cu ceea ce ţi se întâmplă.

Dacă vrei să râzi fiindcă ai căzut de pe bicicletă, atunci aşa să faci!

Dacă vrei să zâmbeşti când urmează să înceapă ploaia, fă-o! 

Dacă vrei să crezi în miracole, crede! 

Lucruri minunate se întâmplă atâta timp cât le privim cu convingerea că nimic nu este imposibil. Ce-i drept, nu cunoaştem puterea minţii umane. Deloc. 

Da, poţi vedea culori cu ochii închişi! Trebuie doar să uiţi de întuneric.

Citatul zilei: Viața este un curcubeu.

Trei,doi,unu:plec!

Curând te voi părăsi... 

Aşadar, a venit timpul să-ţi spun cât de mult te-am iubit. A venit momentul să-ţi declar că te iubesc şi să-ţi promit că voi continua să o fac. De ce?

Ai fost căminul meu. Mi-ai oferit protecţie şi o siguranţă de care încă mă bucur tocmai pentru că te cunosc atât de bine. Eşti tot, iar eu ştiu tot. Ţi-am dat amintirile mele şi le-ai păstrat în inima ta de-a lungul atâtor ani. Acum, ţi le las cu încredere şi cu mare drag. Ele ne vor lega pentru totdeauna. Prin tine am cunoscut oameni speciali pe care nu îi voi uita niciodată. Îţi mulţumesc pentru această oportunitate! Am admirat cum ai înfruntat ploi care te-au udat până la piele sau ninsori care te-au pus la pământ, pentru ca astăzi să pară că timpul nu a trecut (şi) peste tine. M-ai învăţat că după fiecare furtună mă pot ridica pentru a savura cel mai călduros răsărit de soare ca pe o cafea dulce şi fierbinte. Am împărţit emoţii şi întâmplări grozave la care m-ai lăsat să iau parte. Tu şi eu. Eu şi tu. Noi! 

Mi-ai fost tovarăş de drum. Mi-ai fost alături la fiecare plimbare, ca o parte din mine. Ai fost acel loc cunoscut în care pot merge cu ochii închişi. Ai fost acasă. 

Acum plec cu siguranţa că, oricând m-aş întoarce la tine, mă vei iubi la fel de mult. E reciproc.

Scump oraş natal, curând te voi părăsi...

Am să îţi găsesc umbra mereu lângă mine. Am să caut urmele paşilor tăi în locuri prin care nu ai călcat niciodată. Voi fi departe, dar voi căuta mereu o bucăţică din ceea ce ai fost tu, un fragment din acasă.

Pentru mine vei rămâne mereu acasă.

Citatul zilei: Am să caut urmele paşilor tăi în locuri prin care nu ai călcat niciodată.