Gânduri de noiembrie

Început de noiembrie.
Ora 02:59 dimineața.
Am venit de la muncă și am făcut una-alta, dar acum nu pot să dorm. Trebuie să scriu.
Ce?
Păi... gânduri. Multe și amestecate, exact așa cum sunt ele acum în mintea mea.

Să vă spun că am avut o zi proastă? Nu. Nu asta contează. Contează că vă zic așa: e o senzație oribilă când cineva care te cunoaște foarte bine, de peste un an de zile, te privește incert de parcă nici n-ar ști cine ești. Mi s-a întâmplat. Și știu că nu ar fi trebuit să mă enervez. În fond, eu sunt cea care, la o adică, la supărări, întreabă oamenii: „Persoana aia îți merită nervii?”. Și parcă aud deja nu-ul. Dar ce te faci când persoana aceea te știe de un an și te super plăcea înainte, iar acum te tratează așa. Poți să nu te simți măcar un pic deranjat?

Da, oamenii sunt oameni, dar asta nu înseamnă că ierți comportamente de genul ăsta. Sau că le uiți.

Așa e și cu uitarea asta.
Cum explici că oamenii uită așa des...sau ușor, pentru că vor sau pentru că trebuie, sau doar se mint că au uitat? Cum explici că oameni care mai ieri erau totul, azi sunt ca vântul care îți zboară pe lângă brațe, dar nu te prinde de ele ca să te ia după dânsul? Cum explici că una e realitatea care se vede și alta e realitatea din suflete? Mama mea dragă are o vorbă, pe care mereu o simt ca pe o amenințare, parcă și când se referă la altcineva: ”Iert, dar nu uit”. Cu iertatul nu încape discuție, cu toții am trecut peste chestii poate ușurele sau poate groaznice. Bineînțeles că tot de dragul persoanei ce ne-a rănit. Dar să uiți... Până la urmă cam ce înseamnă? Că nu e vorba de un progrămel de dă ”delete” unor chestiuțe din memorie. Ce e, în fond, uitarea? Ignorare temporară!

Să nu ignori criticile! Să accepți laudele! Asta te sfătuiesc, dacă tot ne oprirăm aici. Indiferent de ton, gândește-te că orice critică adusă ție te face mai bun. Pe modelul „Îmi pare rău că ai vrut să-mi faci rău, dar ți-a ieșit un bine”. Oamenii care ne spun ce nu facem bine ne ajută să creștem. Dar nu e suficient. Și de-aia Dumnezeu i-a inventat și pe cei care ne amintesc cât de mișto suntem, ca să conștientizăm că totul duce spre un bine mai mare, în definitiv.

Binele ăla mare din final, aici e buba! Am citit pe Facebook unul dintre citatele alea de circulă la pozele de profil ale fetelor care poartă ruj mai roz decât acadelele de copii și sprâncene creionate mai intens decât e cazul. Dar culmea, de data asta mesajul a însemnat mult mai mult. Și oricum, am citit asta pe profilul unui băiat... Se face că „totul se termină cu bine într-un sfârșit, iar dacă nu e bine, atunci nu e sfârșitul”. Foarte încurajator pentru momentele când lucrurile merg prost și îți trebuie răbdarea să le îndrepți.

„Drepți!” Să stai drept în fața cuiva cu gura mai mare decât tine? Nu... Să dai din cap că așa e, dar să nu te supui. Și de aici ajung să vă spun că urăsc un lucru la profesori. E un obicei pe care observ că îl au mulți, dar care (poate ei nici nu-și dau seama), în timp, taie dreptul la părere. Toți întreabă: „Nu-i așa că cerul e verde?” „Da!”, așteaptă ei să spui, deși tu îl vezi albastru și știi că nu ești singurul care crede așa. Pur și simplu se vede că așteaptă un singur răspuns. Sau spun „Ați făcut vreodată nu știu ce chestie neobișnuită?” și se pregătesc, din start să audă un nu. Am dreptul la o părere și o să mi-o spun, dar de multe ori nu o mai zic. O păstrez pentru momentul când în mintea cuiva va face diferența.

Diferențele dintre noi... sunt normale. Oamenii nu vor fi niciodată la fel, nu se vor înțelege niciodată 100%. Le mulțumesc părinților mei care m-au învățat că la o relație frumoasă se lucrează. Adică e de lucru, și nu să schimbi omul de lângă tine, ci într-un efort comun, să faceți cumva să plutiți pe aceeași lungime de undă. Înțelegi? Vei crede la fel! Nu înțelegi? Acceptă! Nu accepți? Tolerează!

Cred că am să mă opresc aici, pentru că altfel o să ajung să nu mai tolereze ochii mei faptul că îi oblig să se holbeze în ecranul laptopului la o oră ca asta.

Zi frumoasă, ai mei!

Nicoleta este...

Ex-abrupto

Ajungi în punctul acela în care ce știi tu despre tine nu-ți mai e suficient. Parcă nu mai poți fi obiectiv, nu mai poți închide un ochi în oglindă ca să te vezi măcar pe jumătate așa cum ești. Și atunci ai nevoie să-ți auzi povestea din gura altcuiva, cu alte cuvinte, în alți parametri, parcă altfel, dar totodată mai adevărată decât ai putea-o construi tu vreodată.

Nu știu cât de mult te pot cunoaște ceilalți, dar e un exercițiu minunat ca măcar o dată să te vezi tu pe tine prin ochii lor. Și asta le-am cerut eu câtorva persoane care mă cunosc, mai mult sau mai puțin, ca să-mi fac o idee despre cine e Nicoleta aceea care e așa cum e ea, nu așa cum ar vrea să fie sau așa cum se vede în oglindă.

Și de aici am început să scriu, prin ei , Nicoleta este...

Paula spune că „Nicoleta este o persoană sinceră, copilăroasă. Este frumoasă și iubitoare. Blândă și sensibilă. Uneori neatentă. Nu are încredere suficientă în ea, dar prea multă în alți oameni care uneori o dezamăgesc și chiar nu merită asta. Nicoleta e un suflet bun, care ușor, ușor simt că a început să zboare pe drumul cel bun. Nicoleta s-a schimbat... nu în bine, ci în foarte bine.” 

Cristina ne zice și ea că „Nicoleta este... un copil foarte muncitor pe cale să devină un om de succes. Puțin naivă și inocentă uneori.”

Andreea, mai cu chef de vorbă decât fetele de mai sus, începe să povestească: „Cu un suflet mare și cu un zâmbet pe măsură, Nico e genul acela de om pe care nu cred că ai putea vreodată să nu-l placi. Când mă uit la ea, văd inițial o fată firavă, poate ușor timidă. La o a doua privire descopăr că este extrem de ambițioasă, competitivă și sociabilă. Se poate observa cu ochiul liber că iubește oamenii, măcar la fel de mult pe cât și ei o iubesc pe ea. Potrivită la statură, cu un păr negru până la umeri, ochii migdalați și buzele mereu conturate cu roșu. Acestea sunt elementele ce construiesc chipul ei armonios și plăcut. 

Îmi place de Nico! Este o tipă foarte mișto și mă bucur că suntem prietene! Îmi transmite bună dispoziție, multă energie și parcă mă încarc și eu atunci când stau lângă ea! Sper ca timpul să ne apropie și mai mult!”

Vlad începe scurt și la obiect: „Sorry for breaking the rules pentru că nu încep cu „Nicoleta este”, dar nu îmi place să mă conformez regulilor. Și-așa am o misiune grea, nu mă pricep la descrieri, so lasă-mă să fac cum vreau eu. Și de ce m-aș conforma, când și Nicoleta este o persoană care nu se supune regulilor, cel puțin așa mi s-a părut la prima vedere. Și la a cincea. Pare genul de om care zice ca tine și face ca el. Și face bine. Oricum, de ce să nu faci ce vrei tu când ai mereu un zâmbet pe buze care interzice orice adresare pe un ton răutăcios sau vreun reproș. N-ai cum, bă nene. Îți mai vine să-i dai una peste ceafă când o vezi că visează cu ochii deschiși toată ziua și e zăpăcită. Și mai e și „fata întrebare”. Dar trebuie să-i răspunzi la curiozități, știe să ceară ce vrea.

N-am apucat să o cunosc extrem de bine, dar știu că este benefic să o ai aproape. Te ajută la greu, dar nu asta e important. Important e că are mereu câte o gustare în geantă și e gata să o împartă și cu tine.”

Georgiana, hotărâtă că știe cum trebuie să arate această descriere, zice: „Nicoleta este... prietena mea, mai întâi. Ar fi trebuit să completez cu adjective, însă mi se pare că acum, când rar mai găsim oameni în care să avem încredere, faptul că o consider prietenă spune mai multe despre personalitatea Nicoletei decât o listă de trăsături. Nicoleta este o fată extrem de ambiţioasă şi, paradoxal, deşi uneori pare visătoare, este mult mai ancorată în realitate decât arată. Nicoleta este omul care te va ajuta oricând dacă ai reuşit să îi câştigi încrederea şi va avea întotdeauna iniţiativa, nu degeaba a facut cam tot ce şi-a propus până acum. Însă ce mă uimeşte şi mă bucură în acelaşi timp: Nicoleta este şi atât. Ştii că te vei trezi cu un mesaj de la ea când ţi se pare că toata lumea te-a părăsit doar pentru a te întreba sincer ce mai faci. Are o formă de a le aminti oamenilor că nu a uitat de ei care mă surprinde mereu. Şi mai are şi un zambet uriaş de-i înveseleşte pe toţi, cum să n-o iubeşti?!”

Lori începe și ea cu stil: „Nico, cum îmi place mie să o alint, este o fată deosebită și foarte sufletistă. O cunosc de foarte puțin timp, mai exact de o lună, de când am aterizat și eu în camera de la cămin, dar îmi pot da seama că este o persoană minunată. Mereu zâmbitoare și energică, Nico este mereu acolo și e gata să îți sară în ajutor. Îmi place că este foarte copilăroasă și aeriană și trăiește fiecare clipă la intensitate maximă. E genul de persoană pe care orice om și-l dorește prin preajmă. Uneori, din nebunia asta de copil, ajunge în cealaltă extremă, devine foarte sensibilăăă și se mai pierde în gînduri. Este foarte pupăcioasă. Îmi place că e vorbăreață și foarte prietenoasă!”

Alexandra adaugă o descriere cu contraste: „Nicoleta este întruchiparea clară a inocenței. Clară pentru ochii mei, deci nu bag mâna în foc că am dreptate în totalitate. Este serioasă, dar în același timp jucăușă. Este veselă, dar gânditoare. Este calculată, dar cu capul în nori. Este un amalgam de stări și sentimente prin care reușește să pună un zâmbet și pe fața celui mai posomorât bătrânel.”

Ciprian, sau „Piști”, cum îi spun de când îl știu, pentru că asta i-a fost porecla căpătată în școală, ne zice și el: „Nicoleta…ce aș putea să zic despre o persoană pe care o cunosc de mai bine de 11 ani de zile? Să începem cu începutul… Nicoleta, sau cum îmi mai place mie să o alint, Purpufeața, este una dintre cele mai minunate și mai deosebite persoane din viața mea, de când am venit în colectivul clasei a 5-a C. Eu, un mic băiețel venit de la sat, sfios, cu ochi temători... A fost printre primele persoane care m-au făcut să mă prezint și să mă integrez în colectivul clasei, lucru greu pentru cineva ca mine la vremea aceea. Ne-am înțeles întotdeauna așa de bine, că în momentul în care veneam cu pachețelul la școală, mă întâmpina și ea în bancă, cu clasicul “hai să mâncăm”. Gimnaziul a trecut și a venit liceul, un liceu în care nu mai eram colegi de clasă, doar treceam unul pe lângă altul și ne salutam, dar asta nu a însemnat că ne pierdusem prietenia. Culmea! ne-am apropiat și mai mult, mai ales acum când suntem la facultate și e o distanță între noi… Dar să las amintirile și să revin la ideea principală, și anume Nicoleta… A fost și va rămâne mereu acel suflet cald, mereu gata să sară în ajutor cu un sfat, indiferent când i-l ceri, chiar dacă e într-o stare bună sau nu… Că și ea la rândul ei a avut nevoie de așa ceva, și dacă ai ajutat-o, în scurt timp răsplata ți-a dat-o înapoi… Dacă aș sta să îi enumăr calitățile, nu aș avea loc pe o pagină sau 100, doarece indiferent în ce postură ești, ca prieten sau dușman, nu ai cum să îi găsești anumite defecte care să o facă să își schimbe atitudinea sau starea, pentru că mereu te va servi cu un zâmbet cald și luminos, cu o stare de copil aflat în plină libertate, indiferent ce îi reproșezi sau nu… Lucrul acesta e cel mai de preț la ea, cel pe care îl sesizezi primul și nu ai cum să îl uiți sau să nu îl iubești. Nicoleta este acea persoană pe care vrei să o ai ca prieten, ca sfătuitor, ca un mic înțelept, pentru că nu te va dezamăgi.”

Iar după ce opt oameni care te cunosc vorbesc așa despre tine, începi să compari viziuni și să înțelegi cine ești, cât te-ai schimbat, în ce punct au intrat persoanele respective în viața ta și cum te-au găsit atunci: mai sensibilă, mai încrezătoare, puternică ori amețită. Oricum, cert e că acest exercițiu îți arată că fiecare pereche de ochi și fiecare suflet vede în felul lui cumva ambalaje diferite ale aceluiași produs, care pentru toți are în definitiv cam același gust.

Mulțumesc! Zi frumoasă! 

Dragostea înseamnă sincronizare

Adevărata dragoste nu se raportează foarte mult la timp. Se spune chiar că ar fi veșnică. Nu este, dar ne place s-o credem așa... În iubire nu există momentul potrivit, ci doar momentul în care soarta vă aduce împreună. Și e treaba voastră să faceți din acel moment unul ”potrivit”, potrivit pentru voi și relația voastră. Locul ăla nu e ”locul potrivit”, ci alineatul de unde începe povestea voastră. Așa că, dacă ai întâlnit deja marea dragoste, nu e că te-ai aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, ci că ai fost un norocos și ai știut să lucrezi cu ceea ce ți s-a dat. Pe modelul ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”, până la un punct dragostea înseamnă inteligență și strategie, pentru că tu trebuie să știi să exploatezi într-un mod frumos ceea ce primești.

Ziceam că dragostea nu se raportează la timp, clipe precise și perfecte...

Ei bine, pe de altă parte, dragostea înseamnă sincronizare. Pentru că relațiile eșuate sunt acelea în care s-a iubit pe rând. Dacă tu l-ai iubit și el nu ți-a răspuns la fel sau invers, iar apoi și-a dat seama că te iubește când poate tu nu mai simțeai nimic... asta e! Iar dacă după toate astea se simte rănit, este victima propriilor incertitudini, și nu a iubirii pe care erai gata oricând să i-o oferi și să o lași să crească. Valabil și dacă tu ești victima. Totuși, nu vorbim aici nici despre victime și nici despre vinovați, ci despre persoane care iubesc a posteriori și persoane care au trecut mai departe.
Iubirea trebuie să se întâmple în același timp și de ambele părți în cantități serioase. Ajungem acum la intenții. Și ele trebuie să fie perpendiculare, ci nu paralele, că așa nu vă veți întâlni niciodată în același punct.

Și de-asta unele cupluri se împacă în timp, indiferent de probleme, pentru că se regăsesc pe aceeași lungime de undă și reușesc să (se) iubească sincer în același timp. Câtă vreme alții... alții poate nu iubesc deloc, și nu se vor regăsi niciodată nici cu cei pe care i-au avut în suflet, dar nici cu ei înșiși.

Pagină de jurnal

Niciodată nu am fost mai ”eu” ca acum.

Niciodată nu m-am mai simțit atât de confortabilă cu mine însămi. Am înțeles ce însemn, am înțeles cât de mult merit, pe ce drumuri să merg și pe care să le ocolesc. La fel și cu oamenii. Am învățat că sufletului meu îi stă cel mai bine la locul lui și nu în mâinile cuiva care nu știe ce să facă cu el.

Am priceput atât de multe lucruri despre mine și despre oameni în ultima vreme. Dacă asta se cheamă ”maturizare”, atunci înseamnă că am mai crescut un pic. Întotdeauna am simțit că în mine trăiesc două persoane: o copilă lipsită de griji și veșnic fericită și o femeie bătrână, înțeleaptă, care știe ce face. Se pare că de o vreme s-a trezit ”băbuța” din mine deși, culmea, fix acum mă simt tânără, frumoasă, plină de șanse și noi începuturi. Nu prea știu să explic cum mă simt, dar cert este că nu văd numai eu această schimbare. Oamenii dragi mie, dar și mulți necunoscuți își dau seama că sunt o persoană mai fericită. Zâmbetul meu din ultimele zile spune totul. Ar fi trebuit să-l vedeți...

Mi-a spus cineva că, citez: ”ești genul de fată pe care un băiat o complimentează spunându-i că e deșteaptă”... Da, nu ”frumoasă” și probabil nu pentru că nu aș fi, dar oamenii înseamnă mai mult decât ambalaje pentru o pereche de plămâni sau o inimă care bate. Am luat-o ca pe un compliment și mă bucur că după ce mă cunosc, oamenii îmi înțeleg principiile și se prind că e important să lucrezi și la minte și suflet, nu doar la imagine.

Am trecut prin multe stări, atât de multe într-un timp scurt și atât de diferite. A fost destul de ciudat, dar apreciez că m-am ales cu ceva foarte frumos din asta: am învățat să zâmbesc și să râd ”din nimic”, adică pentru lucruri simple, pentru oamenii de lângă mine, chiar pentru străinul de pe stradă care are nevoie de o încurajare. Întotdeauna am spus că ”viața este una singură și trebuie trăită frumos, fără stres, certuri și lucruri negative care oricum sunt pasagere”. Sunt genul de om care dacă se ceartă cu cineva se gândește la momentul când deja cearta va fi de domeniul trecutului și certăreții vor fi deja împăcați. Și uite așa prefer să spun stop certurilor exact atunci când risc să înceapă. Pentru că nu vreau să am printre amintiri numai emoții apăsătoare de genul ăsta, ci să adun motivele pentru care am râs cu poftă și am îmbrățișat oameni minunați. Vreau ca peste ani (sute de ani, să sperăm), când voi fi doar cenușă, o mână de oase uscate de timp, să fiu și firimituri de iubire în sufletele celor care își vor aminti de mine. Să fiu o urmă importantă pe planeta asta sau fie doar și în viața câtorva persoane.

Mi-am dat seama că, raportat la unitățile de măsură pe care le oferă lumea în care trăim, am un suflet-zic eu-bun, în timp ce alții n-au deloc. Cum o fi să trăiești așa o viață? Ce contează? Nici nu vreau să știu. Da! poate pun prea mult suflet uneori, poate că sunt o romantică incurabilă sau poate mă ambiționez să cred în oameni și situații în care mai bine n-aș crede, dar sunt deciziile mele asumate. Și poate sunt o visătoare. Dar știți ce? Nu mă treziți!

Nu am fost niciodată atât de ”eu”. Am reușit să fiu mai optimistă, mai iubitoare și, într-un cuvânt, mai fericită.

Pentru cei care știu mai bine

Acesta este un mesaj pentru cei care știu mai bine decât tine cum trebuie să-ți trăiești viața. 

Pentru cei care nu-și pot vedea de treaba lor fiindcă e prea interesantă treaba altora. Pentru cei care știu foarte bine să dea sfaturi pe care totuși, ei la rândul lor, nu sunt în stare să le urmeze. Aceia care observă imediat cu ce ai greșit, dar care ”nu greșesc niciodată”. Oamenii cu viziune care știu cum arată fericirea ta, dar nu au obținut-o încă pe a lor. Cei care înțeleg mai bine decât tine ce simți. Cei care știu pe cine ar trebui să iubești. Și pe cine nu. Cei care-și dau cu părerea despre prietenii, rudele sau iubitul/iubita pe care nu ți-i cunosc. De ce să-i asculți?, poate că te întrebi de cele mai multe ori. Tu știi cel mai bine cu cine stai de vorbă și ce faci. Iar dacă nu, tu te arzi, nu ei. Tot tu te pansezi după, și nu ei pe tine. Și tot tu treci mai departe și evoluezi, independent de ei.

Interesant este că cel mai adesea nu vorbim aici despre părinți, surori și frați sau prieteni apropiați, de la care ai accepta altfel comentariile. Mai degrabă comentariile neașteptate și desigur nesolicitate apar de la cei care nu prea au o legătură puternică cu persoana ta. Cei care îți atrag atenția că ai făcut alegerea nepotrivită pentru tine, dar nici nu-și dau seama cât de puțin te cunosc. Cei care te ceartă că ai ales să faci Arte în loc de Mate, deși nu au habar că dansul sau pictura este singurul lucru în care te regăsești sau tot ce îți place pe lumea asta. Cei care îți pun eticheta eșecului dacă nu faci ca ei. Cei care spun că ai prieteni prea gălăgioși, în loc să-și dea seama că ei au cam uitat să râdă. Cei care au pretenția că îți deschid ochii, dar pe-ai lor îi țin închiși poate mai mereu.

Care e ideea?

Că noi suntem complet conștienți de ceea ce facem. Totul se întâmplă asumat. Observi mereu ce se întâmplă, dar fie schimbi ceva, fie închizi ochii și accepți. Asta nu înseamnă că nu vezi. Asta nu înseamnă că ești prost. Pur și simplu în funcție de propriile principii și dorințe, alegi să faci sau să nu faci anumite lucruri, alegi pe cine lași să te iubească, dar și pe cine lași să te rănească, alegi cum să trăiești, cu cine, unde și, poate cel mai important, pentru ce și pentru cine.

Eu n-o să mă răzgândesc dacă ceilalți sunt de altă părere, dar nu au argumente.

Eu n-o să-mi cer niciodată scuze pentru că iubesc. Sau pentru că îmi place altceva. 

Și nu voi lega automat asta de eșecul cu care mă amenință ceilalți.

Eu n-o să accept să simt sau să nu simt ce vor alții.
Eu n-o să-mi schimb viața decât pentru mine.
Eu o să ascult sfaturi gratuite, nu unele ieftine.
Eu o să cred în cuvinte, dar mai întâi în faptele care le dovedesc.
Eu nu sunt o marionetă fără păpușar.
Eu o să mă iau după mine, nu după ceilalți.

Cei care știu să-i învețe pe ceilalți încă au și ei multe de învățat!

P.S.: A nu se înțelege că sfaturile sunt greșite, doar că e important cine, cum și în ce context ni le dă.

De ce să mai crezi în iubire?

                                     

                *text scris în variantă feminină, dar la fel de valabil pe ton masculin

Nu face din trecut cimitir de iubiri pierdute! Fă din el un munte de momente frumoase care merită amintite! În fond, cu ce te-ai ales din toate astea? Cu ce rămâi? Nu cu riduri de la cât te-ai încruntat când v-ați certat, pentru că pe-alea ți le-au săpat în frunte alte supărări adunate poate cu mult înainte să îl întâlnești pe el. Nu cu durerea pe care ai simțit-o după ce ceea ce părea a fi cea mai frumoasă poveste și-a înmormântat sadic autorul. Nu cu lacrimile care s-au uscat deja de mult.

Tu, pasăre rănită în zbor, rămâi cu amintirea priveliștilor admirate când erai acolo sus printre nori, zburând liberă și îndrăgostită.

Îți rămân zâmbetele care te-au chemat mai aproape.  Și îmbrățișările care ți-au ținut de cald când afară încă se așterneau zăpezile. Sau privirile cu care ți-a spus ”te iubesc”-ul ce se voia sincer pe atunci. Și fericirea aia care te făcea să râzi fără motiv pe stradă necunoscuților.

Eu am ales să spun că dacă lacrimile de acum sunt prețul pentru fericirea de atunci, îl plătesc cu inima deschisă. De ce? Pentru că nu m-am mai simțit în viața mea așa. Am gustat dintr-o licoare bună care s-a terminat prea repede. Dar e bine că se mai fabrică încă astfel de ”licori pentru inimi”. Nu știu dacă trebuie să le cauți sau apar ele în viața ta când te aștepți mai puțin, dar tot ce știu e că trebuie să crezi în ele.

Dă-ți șansa la fericire pentru că cine a plecat își vede liniștit de drum.

Dă-ți șansa să însemni mai mult.

Dă-ți șansa să fii prețuită.

Să fii iubită.

Să primești ceea ce meriți.

Pentru că dacă meriți mai mult, atunci poate de-asta el a plecat. A făcut toată treaba în locul tău. Te-a descotorosit de el în locul tău. Nu trebuie să-i și mulțumești acum, dar îi poți răspunde prin a fi fericită.

Așadar, să crezi în iubire pentru că meriți șansa să o întâlnești.

Ce caută oamenii în viața noastră (Teoria puzzle-ului)

Văd de multe ori persoane care își pun întrebări de genul "de ce oamenii vin?", "de ce oamenii pleacă?", "de ce se întorc?" ori "de ce s-ar întoarce?". Ei bine, nu mă consider eu o somitate cu înclinații științifice, însă mi-am permis să elaborez o nouă teorie, așa cum o percep din pură experiență de ființă vie și iubitoare (date suficiente necesare profilului meu încât să fiu dătătoare cu părerea în astfel de subiecte).

Este vorba despre TEORIA PUZZLE-ULUI.

V-ați gândit vreodată să vă priviți pe voi sau pe ceilalți ca pe niște sume de piese de puzzle?
Acum că ați răspuns, haideți să vedem și ce spune teoria!

Tu, cititorule, ești un ansamblu de piese distincte care, aduse împreună, formează tabloul acela pe care îl numești simplu "eu". Și mi-am dat seama că, da, în viață poate nimic nu este întâmplător. Am înțeles că iubirea și prietenia sau orice relație este întrucâtva sinonimă cu nevoia. Iată și explicația pentru care oamenii vin sau pleacă, prin prisma teoriei sus menționate.
Oamenii apar în viața ta pentru una sau câteva dintre piesele tale. Vor veni când le trebuie răbdarea ta, blândețea ta, compasiunea sau înțelegerea. Vor fi parte din puzzle-ul tău până când își vor însuși singuri ceea ce le-ai dat bun din tine. De aceea, la un anumit moment, unele persoane dispar din viața ta. Ți-au fost alături la nevoie și de nevoie. Adică ți-au fost prieteni, dar te-au și "folosit", oricât de urât sună, dar în sensul teoriei. Poate îți amintești vreun prieten sau o prietenă cu care te-ai certat, dar recunoaște că în sinea ta nu-i poți nega calitățile, chiar și în condițiile astea. Când ți-a fost prieten a fost acolo și a contat să îți ofere, cum ziceam, răbdarea sau înțelegerea care ți-au trebuit la momentul respectiv și care ți-au făcut atunci viața mai frumoasă. Valabil și invers.

Pe de altă parte, există persoane care îți vor vrea toate piesele și le vor lua cu tact, fără să comită vreun furt. Pentru că și ei la rândul lor îți vor oferi piesele lor de puzzle, pe toate, cu inimă cu tot. Aceștia vor avea o singură pretenție: să-ți completeze tabloul, să le adauge pieselor tale pe ale lor și să facă micul tău puzzle mai frumos și mai încărcat cu poveste. Să completeze și să continuie ceea ce piesele tale îmbinate atent spun deja.
Așa se explică de ce unii oameni apar și stau mai mult sau mai puțin unii în viața celorlalți.
Unora le vei trebui puțin, altora mai mult, iar câtorva pentru totdeauna.

P.S.: Teoria enunțată va supraviețui pentru simplul fapt că practica ei s-a remarcat cu mult înainte.

Imnul trecutului

Chiar și acum, în mine se vorbește despre tine.
Fiecare colțișor al minții mele mai citește câte o poveste despre tine, despre noi... Nasul meu încă îți simte parfumul pe haina străinului care trece pe lângă mine pe stradă. Ochii mei încă se păcălesc că te văd pe drumuri pe care nici n-ai avea cum să pășești. Mâinile mele încă te-ar prinde de trup și te-ar lipi de al meu. Pentru că pe vremea când singur te avântai întru alipire, tare bine mai era! Ochii mei sclipeau de parcă ar ascunde două scântei mereu gata să întețească focul unei iubiri adevărate. Iar zâmbetul tău le dicta fericirea tuturor celor din jur. Fiindcă aveai acel rânjet contagios mereu pe chip.

Cu toate astea... nu știu dacă erai acolo când erai lângă mine. Nu știu dacă ne-am vorbit când ne vorbeam. Nu știu dacă trăiai cu mine, pentru mine sau în afara mea. Dar eu te clădisem în mine, te adăpostisem în placenta iubirii noastre care se născuse din doi, dar nu știu dacă nu cumva creștea doar în unul... Mă îmbătam cu iluzii de concentrație 0% alcool. Mă mințeam singură și știam că mint. Luptam cu intuiția mea pentru tine. Luptam cu ceilalți pentru tine. Luptam cu tine pentru a te face să-ți faci bine. Pentru că am crezut în tine.

Dar...

Cumva, drumurile noastre s-au separat. Alei spre iubire și indiferență s-au desprins din noi ca niște tentacule. Eu am ales iubirea, sentimentele pozitive și tot ce a fost frumos. Mi-am asumat egoist dragostea noastră pe care încă o mai privesc ca pe un film bun care se termină prost. Însă știi ce?

Nu sunt supărată pe tine că m-ai lăsat. Sunt supărată pe mine că mi-a păsat.

P.S.: Mulțumesc Adrian Mincă pentru idei.

Adevărul doare, dar... Există un ”dar”

Adevărul doare, dar minciuna ucide.

De aici plecăm.

Uneori adevărul poate fi crud. Dar nu crud ca un fruct necopt, ci ca o halcă de carne însângerată. Adevărul poate să însemne cuvintele alea pe care le rostim de parcă ni le scoate cineva cu cleștele din gură. Pentru că de cele mai multe ori preferăm să le lăsăm să moară în mediu sec, pe gâtul uscat de tăcere. Și le lăsăm pe ele acolo, iar pe gură iese altceva. Minciuni le zicem, nu? Și uite așa ajungem la vorbe false, frumos împachetate. Dar degeaba pui o fundiță pe o cutie dreptunghiulară, dacă în ea se află un cuțit. De-asta minciuna are picioare scurte. Chiar are! Sau hai să zicem că e o ”împiedicată”. Pentru că inventăm fraza aia falsă: minciuna. Și-i dăm drumul să circule așa spre unul sau spre mai mulți oameni... Da! Oamenii respectivi vor zâmbi ambalajului ăla cu fundița drăguță. Dar curând vor despacheta cutia și vor da de tăiș.

Și ce preferi să faci? Să cosmetizezi adevărul și să pici spre tentația minciunii? Sau mai bine să arunci un adevăr dur, vorbe dezbrăcate, exact așa cum vin ele pe traiectoria vorbirii?

Ce cred eu?

Păi... adevărul este ca un fulger. Minciuna, o crimă cu premeditare.

Adevărul dur, gol-goluț lovește ca un fulger. Și te trăsnește, și te izbește de pământ cu putere... Cazi, doborât de durere, la auzul lui. Dar te scuturi și te ridici, pentru că loviturii de fulger i s-au inventat supraviețuitori. În schimb, minciuna nu e altceva decât o crimă cu premeditare tacticos pregătită. Pentru că dai curs cu bună știință unor vorbe neadevărate. Și, odată descoperit adevărul, vorbele acelea vor ajunge să îl facă pe cel mințit să sufere. Și poate că nu l-ai omorât pe el, dar ai omorât ușor-ușor încrederea lui în tine.

Concluzia?

Mai bine să doară cinci secunde decât mai rău.

Spuneți adevărul!

Rătăcitor

Alergai ca un nebun în căutarea unei mângâieri. Ai fi vrut să guști un zâmbet în timp ce mestecai durerea ca pe un os tare, indigerabil. Lacrimile îți curgeau pe chip ca niște râuri agitate. Au rămas singurul semn că erai încă în viață. Ai fi vrut ca cineva să ți le șteargă de pe față, dar erai singur în haosul pe care îl creasei chiar tu.

Erai victima propriei nebunii.

Te-ai așezat singur la ghilotină. Și priveai spre cer implorând cruțare... Dar tu ți-ai pus cuțitul la gât și inima într-o spadă. Nici trupul și nici sufletul tău nu mai aveau glas. Le-ai distrus pe amândouă de parcă le-ai fi pus într-o mașină de tocat. Și ți-ai luat inima care se zbătea de atâta viață. Și ai aruncat-o cu mâna tremurândă întru ciopârțire.
Ți-ai ucis cu sânge rece singura fărâmă de viață reală și fericită. Ca să revii pe drumul tău. Te-ai întors încântat la existența săracă în emoții cu care te acomodasei. Pe aia o voiai. O cerșeai.
Și apoi?
Ți-ai privit sentimentele ca pe niște animale împăiate, prinse de pereții unei inimi care a încetat să bată. O auzi, dar nu mai bate. Sau bate, dar nu mai e a ta. A ta a rămas la EA.

Când ești bun ești luat de .....

Când ești bun ești luat de mână și trântit la pământ ca într-un meci dur de lupte greco-romane. Ca să te-nveți minte, om bun, că bunăvoința doare și ea. Asta te-nvață oamenii? Să te abții de la a face bine? Fiindcă vei fi rănit?  

Pe mine mă uimesc situațiile în care încerc să ajut sau să fac un bine și primesc privirea aceea rece de ”Ce urmărești?”. Oamenii înșiși inhibă binele. Le e teamă de el. 

Răul e o obișnuință.

Iar binele a devenit excepția.

Când ești bun, ești luat de prost, zice un proverb mai vechi. 

Păi haideți să analizăm... Ce înseamnă bun? Și... cum adică prost?

Nu există om perfect, dar când încerci să fii bun, pur și simplu te porți frumos cu ceilalți în mod gratuit. Da! gratuitatea asta face diferența. De ce? Să zicem că ai două sacoșe grele în mâini și vrei să ajungi acasă. Te afli în Gara de Nord. Te vede bunul samaritean și se oferă, subit, să te ducă el acasă.  Cu mașina lui. ”Hmmm... Dubiosul ăsta? Eu nu mă duc cu el”. Așa îți spui. Și pe bună dreptate. Nu-i poți cunoaște intențiile. Dar dacă voia într-adevăr să-ți facă un bine? I-ai tăiat șansa. Și uite așa, devine mult mai ușor să te urci într-un taxi care-ți va lua, pentru un drum de 4 kilometri, cel puțin 20 de lei. Da, în lumea asta trăim. Lumea în care un bine costă. Uneori mai mult decât trebuie.

Și iată! Ca să ajungi acasă ai ales calea sigură și neutră. De înțeles! Trist este un singur lucru: că oamenii buni sunt și ei printre speciile pe cale de dispariție, și-atunci încrederea în natura umană ca întreg automat scade. Iar binele acela gratuit generează o reacție - ”E prea frumos ca să fie adevărat” și un răspuns clar - ”Mai bine nu”.

Și cum adică ”prost?”. Cred că e evident... Ai două variante: ori ești rănit, ori te lovești de un refuz. Ori ești folosit și apoi aruncat cu indiferență și fără pic de recunoștință pentru ceea ce ai oferit. Ori ți se refuză actul de binefacere, de cele mai multe ori pentru că ceilalți se tem. Da! Se tem de tine. Se tem de BINE.

Analizăm acum datele problemei pentru a obține o mică concluzie. Asta fiindcă răspunsul la întrebarea Este adevărat proverbul? vă las pe voi să-l hotărâți.

Avem următoarele variabile:

răul=obișnuință

binele=excepție

bun=prost

Concluzia este că ne acomodăm rapid și mai puțin condiționat cu răul. Fiindcă e ușor de făcut. Binele, pe de altă parte, e mai degrabă efortul în ecuația asta. Pentru că aici există condiții (știți voi, de genul ”Păi merită X să îl ajut?”). Ciudat că în a face rău nu-și pune nimeni întrebarea ”Merită X să îl rănesc?”. Răul nu începe cu întrebări. Începe direct cu răspunsuri. ”Da! Am să-i fac rău lui X. Deci îi va fi rău lui X”. Care să fie mulțumirea de aici? Nu știu. Dar se pare că e mult mai satisfăcător decât binele gratuit despre care vorbeam. Adevărat! din a fi bun ”nu-ți iese nimic”. Așa că hai să facem rău, nu? Sau cum?

Poate se-ntâmplă să fie adevărat proverbul, dar haideți să lăsăm binele să supraviețuiască. Dacă nu să înflorească, măcar să subziste. Să-i lăsăm să trăiască pe cei pentru care bun ≠ prost. Cei pentru care a fi bun înseamnă doar a face bine. Gratis!

Respect pentru supraviețuitorii speciei!

Citatul zilei: Binele se răsplătește. Răul se plătește,

Inimă rănită. Caut supraviețuitor

S-a întâmplat ca bătaia inimii tale să fie ca bătaia unui gong într-o liniște deplină?

Să-ți crape măruntaiele cu fiecare pulsație, ritmat, ca un ciocan care distruge cu duduituri violente cel mai frumos pictat perete dintr-o casă? De acasă. Pentru că asta erai pentru mine. Acum te simt străin. Dar inima-mi încă te caută. O aud, însă îi spun să tacă. Pentru că doare.

Ți-ai tras vreodată tricoul și să-ți privești pieptul întrebându-te dacă nu cumva vei găsi un torace despicat în două? Ca jumătățile unui măr, rupte și desfăcute de pe cotor... 

Și să dai peste o inimă sfâșiată de vie, chinuindu-se să bată la fel ca înainte?

O inimă cu o rană adâncă și vie. Mai vie ca tine...

Să pășești pe stradă robotic, privind în gol? Cu impresia că inima ta e sfârtecată de un cuțit care stă înfipt acolo, nemișcat. Iar cu fiecare pas înainte, sângerezi tot mai rece...

Iar inima ta se detașează de tine. De dezlipește de propriul trup și se eliberează singură. 

Se transformă în celulă autonomă și-ți arată cu un rânjet rugător un carton cu mesajul:

Inimă rănită. Caut supraviețuitor! 

Și trec peste tine zile, luni, ani, iar apoi îți dai seama că i-ai răspuns afirmativ cerșetoarei. Că ai depășit orice. Se spune că ”Ce nu te doboară te face mai puternic”. Exact așa este! 

Pentru că din muritor, devii supraviețuitor. Dintr-o inimă rănită, îți iei una intactă înapoi. 

Be a survivor!

Iubirea la detectorul de minciuni

Oare mai există iubirea adevărată? Să mai credem în ea? Mai avem motive să o facem?

Spunem deseori că am pierdut emoția pură, că trăim într-o junglă. Dar asta este o jignire la adresa animalelor sălbatice, pentru că oricât de ”sălbatice” ar fi, ele știu să se prindă unele de altele, să se adune într-o turmă și să formeze cele mai strânse legături în situațiile de rău și nevoie. Omul, cu pretenția de ”animal domesticit”, fuge de iubire și se autocondamnează la singurătate. Și la o existență seacă. 

Sentimentele false sunt ca o bucată de cașcaval expirat. Nici nu trebuie să "miroși ceva", că stricăciunea se vede. 

Sunt ca niște rotițe ale unui mecanism perfect(iubirea), dar care scârțâie asurzitor. 

Ca o umbrelă de soare folosită pentru a te apăra de ploaie. În aparență e ceea ce trebuie, dar în realitate nu e ceea ce cauți.

Și dacă există iubirea adevărată, ea se cam ascunde. Dusă la detectorul de minciuni, micuța obține cam multe beep-uri pentru răspunsuri false. 

Unde s-o afla iubirea aceea care se dăruiește în totalitate altcuiva, în mod complet sincer?

Spune!

Când tăcerile se adună formează mormane de gânduri, care fermentează într-un abur apăsător. Și zac. Și dau pe dinafară. Își împrăștie încărcătura aceea, iar totul devine greu. Îngreunat. Apoi îți dai seama că a articula ceea ce ascunzi în suflet sau minte este singura cale.

Te afli în acel punct în care ai tăcut prea mult și ți s-a uscat gâtul de cuvintele pe care nu le-ai rostit. Îți plânge mintea pentru miile de gânduri și idei pe care le-ai înghesuit în ea. Ar vrea să iasă și sapă într-un abis. Pentru că așa se simte. Locul de odihnă al gândurilor mele a devenit un haos al întâmplărilor care se bat cap în cap, după ce se iau de mână și iar se lovesc, și iar se prind de mână. 

Te uiți la tine și nu știi ce să faci. 

Cum să gestionezi debandada asta a lumii tale ascunse când lumea ta ascunsă se ascunde și de tine? Și nimic nu-ți mai înseamnă nimic. Pentru că e totul o mare albă în care te zbați ca să nu ajungi la fund. Și nu știi să înoți. Și nu poți evita sufocarea. Sufocarea cu vorbele grele rămase simple tăceri... Sunt grele fiindcă ele cântăreau mult. Erau importante. Și le-ai înmormântat de vii... Erau atât de vii! Cimitir de cuvinte e acum mintea ta. Cuvinte moarte pentru că nu au prins contur. Pentru că ți-a fost teamă să deschizi gura. Ai tăcut și cuvintele au tăcut și ele. Nu au mai însemnat nimic. Pentru că nu au mai existat. Sunt la tine, în stare latentă. Ia un pahar de apă rece și trezește-le ca printr-un fulger. Adu-le la viață! Rostește-le și te vei elibera.

Și ajungi în acel punct în care ai uitat de unde ai plecat, dar știi exact unde ai vrea să ajungi. 

Spune ce gândești sau simți!

Doar spune.

Melancolia prezentului:ecuații despre Timp

Trăiesc momente despre care știu că-mi va fi dor să le mai simt măcar o dată. Mă bucur de prezent și mă afund într-o stare de dor al unui viitor posibil, dar improbabil, un dor de ceea ce putea să mai fie, dar nu va mai fi.

Mă gândesc la momentele în care se întâmplă lucruri simple și știu că-mi vor lipsi cândva...

Mă uit cum tatăl meu îmi cumpără biscuiți ”din ăia buni” când vin acasă și știu că-mi va fi dor de micul răsfăț al simplității când el nu va mai face asta, când voi fi eu la casa mea și va face asta pentru copiii mei, dar nu și pentru mine. Not anymore.

Melancolia prezentului se trăiește cu ochii deschiși. E o ancorare sută la sută adevărată în real și realitate. Pentru că simți prezentul, îl conștientizezi și îl înțelegi. Iar apoi știi că îți va fi dor de el.

Pentru că ai vrea să întinzi brațele și să prinzi în mâini acea clipă, iar apoi să o poți plasa în viitor când îți va fi dor de ea. Dar nu poți. Este ca și cum ai prinde în palme un fluture. Îi este dată o singură zi de viață, iar tu o curmi și pe aceea mult prea devreme. La fel cu bucuria prezentului. O vei distruge încercând să o conservi pentru mai târziu. Oricum este o sclipire de scurtă durată, așa că nu-i fura luciul cu propriile mâini! Bucură-te de prezent pentru că nu-l mai poți avea altă dată.

Un ”acum” va deveni un ”atunci”.

Atunci când ai zburat prima dată cu avionul.

Momentul în care te-ai îndrăgostit de cel din fața ta.

Când ai mers prima dată pe bicicletă.

Sau ziua în care mama ta a plâns la absolvire.

Păstrează ”acum”-urile ca pe niște semne ale ceea ce a fost prezent, viu, real și tangibil la un moment dat. Când se vor transforma în ”atunci”, vei ști că prezentul a contat și e irepetabil. Totuși, foarte rar vei conștientiza că e irepetabil, că nu îl poți recupera și că trebuie să-l savurezi pentru că e mai rapid decât viitorul.

Dacă prezentul și viitorul se află într-o cursă, alergând cot la cot, prezentul e în față. Viitorul e după el. Viitorul e mereu DUPĂ. Pendularea între a  fi în urmă și a urma.

În fond, ce înseamnă melancolia prezentului? Dorul viitor față de momentul prezent.

Carpe diem.

Jocul de-a iubirea

Iubirea este ca un copil care se joacă de-a v-ați ascunselea.
Și ne râde pe la spate fiindcă nu reușim să o găsim. Iar dacă o descoperim, jocul abia atunci începe... Dar s-a pitit bine și nu dă semne că va ieși din ascunzătoare prea curând. Pare că au prins-o alții, tovarășii tăi de joacă, iar tu încă te uiți pe unde ar putea fi. Și cutreieri străzi strigând în gând ”cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, când de fapt poate tu nu ești gata. Nu ieși la joacă dacă ai vreo problemă! Lasă-ți prietenii să se joace, iar tu ieși când te simți pregătit de aventura asta a ascunzișului!

Iubirea știe să se ascundă. E un tovarăș de joacă destul de inteligent. I-ați toate armele când te avânți în a căuta. Înarmează-te, copil, cu răbdare! Multă răbdare.

Și știi ce e cel mai amuzant? Că ai pus ochii și ai numărat până la zece. Ei bine, nu-i închide! Deschide-i cât poți de bine și vei vedea un indiciu care să te conducă la ea. La marea dragoste. Și... va trebui să numeri mai mult decât zece bătăi de inimă pentru a respira iubirea. Pentru că o vei egala cu oxigenul, la un moment dat. Îți va vibra prin vene, curgând odată cu sângele spre atrii și ventricule. Te va ameți precum îi face morfina unui bolnav. Vei râde fără sens. Îi vei zâmbi inclusiv cerului. Vei alerga, te vei împiedica, vei cădea... Apoi te vei ridica, vei aduna mărgele de mărgăritar ce ți-au căzut pe drum și vei începe același drum, aceeași căutare aparent sisifică, dar nu! Când te vei opri la destinație, acolo unde e copilul ascuns, vei inspira umplându-ți corpul de dulceața unui fruct copt și zemos. 

Vei găsi și vei da sensuri.
Vei câștiga jocul.
Vei ajunge la cer și la pământ cu aceeași mână, în același timp.

Copil obosit, mai poți!

Deci nu-ți face griji! Dacă vă jucați de zile, ani, iar tu nu ai găsit-o încă, micuța va ieși cândva singură din ascunzătoare. Își va arăta capul de după stâlpul acela, unde a stat ea în tot acest timp, poate fix în spatele tău. Și o să-ți apară în cale spunându-ți ”Iată-mă!”. Ai zice că s-a predat, însă poate de data asta te căuta ea pe tine.

În iubire, găsește sau lasă-te găsit!

Scrisoare de ”adio”

Sunt săracă fără tine.

Îmi trebui.

Te iubesc!, i-a scris EA pe o hârtie pe care a mototolit-o în palme într-o agonie de suspine. I-a lăsat foaia în cutia poștală cu titlu de ”adio”, când de fapt era prima dată când i-ar fi rostit un ”Te iubesc!” cu așa suflu și avânt. EA i-a dat toată dragostea. EL, acel ”la revedere” sec și rece ca ultimul ghețar rămas viu după încălzirea globală.

Și-a șters lacrimile și și-a dat seama că timpul LOR s-a scurs. EI nu mai sunt.

”Nu mai există noi. Nu mai există frumos și reciproc. Nu te mai poți bucura de sufletul meu, cum nici eu nu te mai am. Dar nu consider că te-am pierdut. Mi-ai plecat. Din locul ăla unde-ți era cald și bine și nu știu dacă vei mai găsi altul la fel. Sau vei suferi de frig gândindu-te la mine. La căldura mea. La ceea ce am și am împărțit cu tine. Și nu am sărăcit atunci. Ți-am dat tot, având în continuare totul. Pentru că te aveam pe tine și îmi părea destul. Acum nu mai e așa. Acum am sărăcit. Pentru că nu mai pot da și nu voi primi. Dar, știi ce? Ți-am oferit iubirea și ai fugit de ea. Cine sunt eu să te trag înapoi? Dacă iubirea-ți e prăpastie, nu te voi chema la fund. Lasă-mă singură aici, că într-o zi razele de soare vor pătrunde și în cele mai înguste văgăuni și zic eu că vor ajunge și la mine. Tu te minți superficial că ai razele soarelui de sus, dar nu le vei cunoaște pe cele ale interiorului uman. Acelea ard cel mai mistuitor, viu, cald, vibrant, colorat, uscat, cu foșnete, cu pasiune, cu jar și fum, cu de toate. Iubirea e totul. Dar tu nu știi.”

Și a plecat, după ce a aruncat foaia și a închis cutiuța.
Monologul ăsta al ei l-au auzit singuri Dumnezeu și sufletul ei.
Într-o sincronie perfectă de emoție.
Și a plecat cu pași apăsați, de parcă ar fi călcat pe toate visele pe care le construise cu EL. 

Dar unde a plecat?

Să construiască altele.

Pe EL poate l-a pierdut, dar visele, pe ele niciodată.

Adio!

Pentru suflet nu ne trebuie dicționar

Și ce e până la urmă sufletul?

Cea mai fină petală de trandafir.

O urmă de apă în deșertul unei existențe fără sens.

Un sens al vieții însăși.

Un palat. Cu ușile închise. Dar ai grijă atunci când îi deschizi porțile. Unii oameni intră încălțați acolo, cu noroi pe tălpi. Și ies rapid cu pretenția că noroiul nu s-a îmbibat în covoare. Dar, prea târziu! În palatul ăsta se face zarvă repede.

Un soldat rătăcit pe câmpul de luptă, rămas să lupte cu propriile dorințe și iubiri.

O pată de culoare într-un ocean cu valuri mereu identice. Esența identității.

Raza de soare de pe cerul nopții.

Un fir de ață. Cel mai sensibil ”obiect” din om și cel care se rupe cel mai repede.

O beție de stări.

Doi ochi închiși.

O mână întinsă spre fericire.

O piesă de puzzle desprinsă din tablou.

O pasăre Phoenix. Ia foc și renaște din propria cenușă. Cu aceeași pasiune nemuritoare.

O celulă veșnic vie.

Un atlet care aleargă pe cărbuni încinși spre linia de ”finish”.

O amazoană care și-a pierdut armura. Atât de vulnerabilă...

Un șarpe veninos care nu mai știe să muște.

Hoțul de sentimente eliberat pentru ”bună purtare”.

Un poem în care cuvintele curg precum mierea: greu, pentru a accentua pofta. Pofta de a fi viu.

O mângâiere pentru tine și pentru ceilalți.

O inimă care nu bate ca să știm că există. E suficient SĂ FIE.

Poveste fără verb

Două mâini care se ating. O singură vibrație. Mutuală.

Un joc între două personaje sculptate după mulajul perfect.

Un dialog de priviri intense.

O sărutare caldă pe vreme rece.

Un picior înainte și unul înapoi.

O apropiere.

Căldură.

Două vise într-unul singur. Același.

Ezitare și avânt.

Calm.

Liniște surdă. Și asurzitoare.

Foc.

Și apă.

Incendiu stins. Ghețari topiți.

Emoție.

Realitate și miraj.

Viață!

Viu.

Și vie.

Zbor.

FERICIRE: Gânduri amestecate

Oare fericirea se învață? 

Se caută? Se găsește? 

Are o rețetă ca o prăjitură complicat de pregătit, însă dulce ca Raiul?

Este fericirea în fiecare strop de ploaie? În suflul unui vânt violent? În urletul de durere al unei căprioare rănite la vânătoare? Este fericirea și în rău și în bine? Este fericirea în viața însăși?

Spunem cu toții, la un moment dat, că scopul vieții este fericirea. E un clișeu pe care ni-l permitem. Este o repetiție de la care nu ne abatem în mod intenționat. Și o spunem cu încredere. 

Dar dacă te întreb acum:

Ești fericit?

Ești fericită?

Îmi răspunzi afirmativ?

Este un ”da” sincer și deplin? Un DA complet pentru simplitatea și naturalețea acestei stări?

Dar stai! Este fericirea numai o stare?

Iar dacă da, e permanentă? E efemeră? Ori o fi de scurtă durată? Sau variază?

Trăim între multe variabile și multe lucruri sunt variabile, dar fericirea, aceasta ar trebui să fie constantă.

Îmi doresc să las fericirea să fie o linie continuă. Și o voi desena așa.

Citatul zilei: Fericirea este o linie continuă.