Sufletele nu se văd

Între orizonturi intime și măști sociale, un suflet se zbate...
Între povești nespuse și aparențe vii...

Este bine că ni s-a dat trupul. Că nu putem vedea inimi. Că nu putem citi suflete. 

Ne-am speria privind demonii care explorează orizonturi întunecate ale interiorului nostru. 

Ne-am îneca cu gânduri negre, sadice, morbide, suferinde. 

Ne-am îmbăta cu sânge de răni adânci. 

Ne-ar uimi prăpastia dintre minte și inimă, rațiune și sentiment. 

Am avea emoții de nestăpânit în calitate de complici ai unui suicid universal. 

Am parcurge un drum de cioburi care ne-ar tăia tălpile, sfârâind sub ele. 

Ne-am feri de scânteile-lacrimi ale unui suflet care plânge. 

Ne-am ascunde de un suflet rătăcit. 

Am căuta un ”âme d’or”. În zadar... 

Un suflet va fi întotdeauna cea mai complexă ”celulă”. Mereu o carte pe care, citind-o tot mai implicat, nu ai cum să o termini. Mereu un orizont vid. Cumva șubred. Întrucâtva renăscut și nou cu fiecare speranță. Un prizonier mereu visând la clipa de mâine: ușurare și libertate. 

Nu vedem suflete. Nu am înțelege. Nu am rezista. Nu am suporta, uneori.

Vedem trupuri, adesea robotizate, sărace, dar simple și ”normale”.

Încă vedem oameni, nu suflete.

Cumva e mai bine așa.

Citatul zilei:  Nu vedem suflete. Nu am înțelege. Nu am rezista. Nu am suporta.