Gânduri de noiembrie

Început de noiembrie.
Ora 02:59 dimineața.
Am venit de la muncă și am făcut una-alta, dar acum nu pot să dorm. Trebuie să scriu.
Ce?
Păi... gânduri. Multe și amestecate, exact așa cum sunt ele acum în mintea mea.

Să vă spun că am avut o zi proastă? Nu. Nu asta contează. Contează că vă zic așa: e o senzație oribilă când cineva care te cunoaște foarte bine, de peste un an de zile, te privește incert de parcă nici n-ar ști cine ești. Mi s-a întâmplat. Și știu că nu ar fi trebuit să mă enervez. În fond, eu sunt cea care, la o adică, la supărări, întreabă oamenii: „Persoana aia îți merită nervii?”. Și parcă aud deja nu-ul. Dar ce te faci când persoana aceea te știe de un an și te super plăcea înainte, iar acum te tratează așa. Poți să nu te simți măcar un pic deranjat?

Da, oamenii sunt oameni, dar asta nu înseamnă că ierți comportamente de genul ăsta. Sau că le uiți.

Așa e și cu uitarea asta.
Cum explici că oamenii uită așa des...sau ușor, pentru că vor sau pentru că trebuie, sau doar se mint că au uitat? Cum explici că oameni care mai ieri erau totul, azi sunt ca vântul care îți zboară pe lângă brațe, dar nu te prinde de ele ca să te ia după dânsul? Cum explici că una e realitatea care se vede și alta e realitatea din suflete? Mama mea dragă are o vorbă, pe care mereu o simt ca pe o amenințare, parcă și când se referă la altcineva: ”Iert, dar nu uit”. Cu iertatul nu încape discuție, cu toții am trecut peste chestii poate ușurele sau poate groaznice. Bineînțeles că tot de dragul persoanei ce ne-a rănit. Dar să uiți... Până la urmă cam ce înseamnă? Că nu e vorba de un progrămel de dă ”delete” unor chestiuțe din memorie. Ce e, în fond, uitarea? Ignorare temporară!

Să nu ignori criticile! Să accepți laudele! Asta te sfătuiesc, dacă tot ne oprirăm aici. Indiferent de ton, gândește-te că orice critică adusă ție te face mai bun. Pe modelul „Îmi pare rău că ai vrut să-mi faci rău, dar ți-a ieșit un bine”. Oamenii care ne spun ce nu facem bine ne ajută să creștem. Dar nu e suficient. Și de-aia Dumnezeu i-a inventat și pe cei care ne amintesc cât de mișto suntem, ca să conștientizăm că totul duce spre un bine mai mare, în definitiv.

Binele ăla mare din final, aici e buba! Am citit pe Facebook unul dintre citatele alea de circulă la pozele de profil ale fetelor care poartă ruj mai roz decât acadelele de copii și sprâncene creionate mai intens decât e cazul. Dar culmea, de data asta mesajul a însemnat mult mai mult. Și oricum, am citit asta pe profilul unui băiat... Se face că „totul se termină cu bine într-un sfârșit, iar dacă nu e bine, atunci nu e sfârșitul”. Foarte încurajator pentru momentele când lucrurile merg prost și îți trebuie răbdarea să le îndrepți.

„Drepți!” Să stai drept în fața cuiva cu gura mai mare decât tine? Nu... Să dai din cap că așa e, dar să nu te supui. Și de aici ajung să vă spun că urăsc un lucru la profesori. E un obicei pe care observ că îl au mulți, dar care (poate ei nici nu-și dau seama), în timp, taie dreptul la părere. Toți întreabă: „Nu-i așa că cerul e verde?” „Da!”, așteaptă ei să spui, deși tu îl vezi albastru și știi că nu ești singurul care crede așa. Pur și simplu se vede că așteaptă un singur răspuns. Sau spun „Ați făcut vreodată nu știu ce chestie neobișnuită?” și se pregătesc, din start să audă un nu. Am dreptul la o părere și o să mi-o spun, dar de multe ori nu o mai zic. O păstrez pentru momentul când în mintea cuiva va face diferența.

Diferențele dintre noi... sunt normale. Oamenii nu vor fi niciodată la fel, nu se vor înțelege niciodată 100%. Le mulțumesc părinților mei care m-au învățat că la o relație frumoasă se lucrează. Adică e de lucru, și nu să schimbi omul de lângă tine, ci într-un efort comun, să faceți cumva să plutiți pe aceeași lungime de undă. Înțelegi? Vei crede la fel! Nu înțelegi? Acceptă! Nu accepți? Tolerează!

Cred că am să mă opresc aici, pentru că altfel o să ajung să nu mai tolereze ochii mei faptul că îi oblig să se holbeze în ecranul laptopului la o oră ca asta.

Zi frumoasă, ai mei!

Nicoleta este...

Ex-abrupto

Ajungi în punctul acela în care ce știi tu despre tine nu-ți mai e suficient. Parcă nu mai poți fi obiectiv, nu mai poți închide un ochi în oglindă ca să te vezi măcar pe jumătate așa cum ești. Și atunci ai nevoie să-ți auzi povestea din gura altcuiva, cu alte cuvinte, în alți parametri, parcă altfel, dar totodată mai adevărată decât ai putea-o construi tu vreodată.

Nu știu cât de mult te pot cunoaște ceilalți, dar e un exercițiu minunat ca măcar o dată să te vezi tu pe tine prin ochii lor. Și asta le-am cerut eu câtorva persoane care mă cunosc, mai mult sau mai puțin, ca să-mi fac o idee despre cine e Nicoleta aceea care e așa cum e ea, nu așa cum ar vrea să fie sau așa cum se vede în oglindă.

Și de aici am început să scriu, prin ei , Nicoleta este...

Paula spune că „Nicoleta este o persoană sinceră, copilăroasă. Este frumoasă și iubitoare. Blândă și sensibilă. Uneori neatentă. Nu are încredere suficientă în ea, dar prea multă în alți oameni care uneori o dezamăgesc și chiar nu merită asta. Nicoleta e un suflet bun, care ușor, ușor simt că a început să zboare pe drumul cel bun. Nicoleta s-a schimbat... nu în bine, ci în foarte bine.” 

Cristina ne zice și ea că „Nicoleta este... un copil foarte muncitor pe cale să devină un om de succes. Puțin naivă și inocentă uneori.”

Andreea, mai cu chef de vorbă decât fetele de mai sus, începe să povestească: „Cu un suflet mare și cu un zâmbet pe măsură, Nico e genul acela de om pe care nu cred că ai putea vreodată să nu-l placi. Când mă uit la ea, văd inițial o fată firavă, poate ușor timidă. La o a doua privire descopăr că este extrem de ambițioasă, competitivă și sociabilă. Se poate observa cu ochiul liber că iubește oamenii, măcar la fel de mult pe cât și ei o iubesc pe ea. Potrivită la statură, cu un păr negru până la umeri, ochii migdalați și buzele mereu conturate cu roșu. Acestea sunt elementele ce construiesc chipul ei armonios și plăcut. 

Îmi place de Nico! Este o tipă foarte mișto și mă bucur că suntem prietene! Îmi transmite bună dispoziție, multă energie și parcă mă încarc și eu atunci când stau lângă ea! Sper ca timpul să ne apropie și mai mult!”

Vlad începe scurt și la obiect: „Sorry for breaking the rules pentru că nu încep cu „Nicoleta este”, dar nu îmi place să mă conformez regulilor. Și-așa am o misiune grea, nu mă pricep la descrieri, so lasă-mă să fac cum vreau eu. Și de ce m-aș conforma, când și Nicoleta este o persoană care nu se supune regulilor, cel puțin așa mi s-a părut la prima vedere. Și la a cincea. Pare genul de om care zice ca tine și face ca el. Și face bine. Oricum, de ce să nu faci ce vrei tu când ai mereu un zâmbet pe buze care interzice orice adresare pe un ton răutăcios sau vreun reproș. N-ai cum, bă nene. Îți mai vine să-i dai una peste ceafă când o vezi că visează cu ochii deschiși toată ziua și e zăpăcită. Și mai e și „fata întrebare”. Dar trebuie să-i răspunzi la curiozități, știe să ceară ce vrea.

N-am apucat să o cunosc extrem de bine, dar știu că este benefic să o ai aproape. Te ajută la greu, dar nu asta e important. Important e că are mereu câte o gustare în geantă și e gata să o împartă și cu tine.”

Georgiana, hotărâtă că știe cum trebuie să arate această descriere, zice: „Nicoleta este... prietena mea, mai întâi. Ar fi trebuit să completez cu adjective, însă mi se pare că acum, când rar mai găsim oameni în care să avem încredere, faptul că o consider prietenă spune mai multe despre personalitatea Nicoletei decât o listă de trăsături. Nicoleta este o fată extrem de ambiţioasă şi, paradoxal, deşi uneori pare visătoare, este mult mai ancorată în realitate decât arată. Nicoleta este omul care te va ajuta oricând dacă ai reuşit să îi câştigi încrederea şi va avea întotdeauna iniţiativa, nu degeaba a facut cam tot ce şi-a propus până acum. Însă ce mă uimeşte şi mă bucură în acelaşi timp: Nicoleta este şi atât. Ştii că te vei trezi cu un mesaj de la ea când ţi se pare că toata lumea te-a părăsit doar pentru a te întreba sincer ce mai faci. Are o formă de a le aminti oamenilor că nu a uitat de ei care mă surprinde mereu. Şi mai are şi un zambet uriaş de-i înveseleşte pe toţi, cum să n-o iubeşti?!”

Lori începe și ea cu stil: „Nico, cum îmi place mie să o alint, este o fată deosebită și foarte sufletistă. O cunosc de foarte puțin timp, mai exact de o lună, de când am aterizat și eu în camera de la cămin, dar îmi pot da seama că este o persoană minunată. Mereu zâmbitoare și energică, Nico este mereu acolo și e gata să îți sară în ajutor. Îmi place că este foarte copilăroasă și aeriană și trăiește fiecare clipă la intensitate maximă. E genul de persoană pe care orice om și-l dorește prin preajmă. Uneori, din nebunia asta de copil, ajunge în cealaltă extremă, devine foarte sensibilăăă și se mai pierde în gînduri. Este foarte pupăcioasă. Îmi place că e vorbăreață și foarte prietenoasă!”

Alexandra adaugă o descriere cu contraste: „Nicoleta este întruchiparea clară a inocenței. Clară pentru ochii mei, deci nu bag mâna în foc că am dreptate în totalitate. Este serioasă, dar în același timp jucăușă. Este veselă, dar gânditoare. Este calculată, dar cu capul în nori. Este un amalgam de stări și sentimente prin care reușește să pună un zâmbet și pe fața celui mai posomorât bătrânel.”

Ciprian, sau „Piști”, cum îi spun de când îl știu, pentru că asta i-a fost porecla căpătată în școală, ne zice și el: „Nicoleta…ce aș putea să zic despre o persoană pe care o cunosc de mai bine de 11 ani de zile? Să începem cu începutul… Nicoleta, sau cum îmi mai place mie să o alint, Purpufeața, este una dintre cele mai minunate și mai deosebite persoane din viața mea, de când am venit în colectivul clasei a 5-a C. Eu, un mic băiețel venit de la sat, sfios, cu ochi temători... A fost printre primele persoane care m-au făcut să mă prezint și să mă integrez în colectivul clasei, lucru greu pentru cineva ca mine la vremea aceea. Ne-am înțeles întotdeauna așa de bine, că în momentul în care veneam cu pachețelul la școală, mă întâmpina și ea în bancă, cu clasicul “hai să mâncăm”. Gimnaziul a trecut și a venit liceul, un liceu în care nu mai eram colegi de clasă, doar treceam unul pe lângă altul și ne salutam, dar asta nu a însemnat că ne pierdusem prietenia. Culmea! ne-am apropiat și mai mult, mai ales acum când suntem la facultate și e o distanță între noi… Dar să las amintirile și să revin la ideea principală, și anume Nicoleta… A fost și va rămâne mereu acel suflet cald, mereu gata să sară în ajutor cu un sfat, indiferent când i-l ceri, chiar dacă e într-o stare bună sau nu… Că și ea la rândul ei a avut nevoie de așa ceva, și dacă ai ajutat-o, în scurt timp răsplata ți-a dat-o înapoi… Dacă aș sta să îi enumăr calitățile, nu aș avea loc pe o pagină sau 100, doarece indiferent în ce postură ești, ca prieten sau dușman, nu ai cum să îi găsești anumite defecte care să o facă să își schimbe atitudinea sau starea, pentru că mereu te va servi cu un zâmbet cald și luminos, cu o stare de copil aflat în plină libertate, indiferent ce îi reproșezi sau nu… Lucrul acesta e cel mai de preț la ea, cel pe care îl sesizezi primul și nu ai cum să îl uiți sau să nu îl iubești. Nicoleta este acea persoană pe care vrei să o ai ca prieten, ca sfătuitor, ca un mic înțelept, pentru că nu te va dezamăgi.”

Iar după ce opt oameni care te cunosc vorbesc așa despre tine, începi să compari viziuni și să înțelegi cine ești, cât te-ai schimbat, în ce punct au intrat persoanele respective în viața ta și cum te-au găsit atunci: mai sensibilă, mai încrezătoare, puternică ori amețită. Oricum, cert e că acest exercițiu îți arată că fiecare pereche de ochi și fiecare suflet vede în felul lui cumva ambalaje diferite ale aceluiași produs, care pentru toți are în definitiv cam același gust.

Mulțumesc! Zi frumoasă!