Scrisoare de ”adio”

Sunt săracă fără tine.

Îmi trebui.

Te iubesc!, i-a scris EA pe o hârtie pe care a mototolit-o în palme într-o agonie de suspine. I-a lăsat foaia în cutia poștală cu titlu de ”adio”, când de fapt era prima dată când i-ar fi rostit un ”Te iubesc!” cu așa suflu și avânt. EA i-a dat toată dragostea. EL, acel ”la revedere” sec și rece ca ultimul ghețar rămas viu după încălzirea globală.

Și-a șters lacrimile și și-a dat seama că timpul LOR s-a scurs. EI nu mai sunt.

”Nu mai există noi. Nu mai există frumos și reciproc. Nu te mai poți bucura de sufletul meu, cum nici eu nu te mai am. Dar nu consider că te-am pierdut. Mi-ai plecat. Din locul ăla unde-ți era cald și bine și nu știu dacă vei mai găsi altul la fel. Sau vei suferi de frig gândindu-te la mine. La căldura mea. La ceea ce am și am împărțit cu tine. Și nu am sărăcit atunci. Ți-am dat tot, având în continuare totul. Pentru că te aveam pe tine și îmi părea destul. Acum nu mai e așa. Acum am sărăcit. Pentru că nu mai pot da și nu voi primi. Dar, știi ce? Ți-am oferit iubirea și ai fugit de ea. Cine sunt eu să te trag înapoi? Dacă iubirea-ți e prăpastie, nu te voi chema la fund. Lasă-mă singură aici, că într-o zi razele de soare vor pătrunde și în cele mai înguste văgăuni și zic eu că vor ajunge și la mine. Tu te minți superficial că ai razele soarelui de sus, dar nu le vei cunoaște pe cele ale interiorului uman. Acelea ard cel mai mistuitor, viu, cald, vibrant, colorat, uscat, cu foșnete, cu pasiune, cu jar și fum, cu de toate. Iubirea e totul. Dar tu nu știi.”

Și a plecat, după ce a aruncat foaia și a închis cutiuța.
Monologul ăsta al ei l-au auzit singuri Dumnezeu și sufletul ei.
Într-o sincronie perfectă de emoție.
Și a plecat cu pași apăsați, de parcă ar fi călcat pe toate visele pe care le construise cu EL. 

Dar unde a plecat?

Să construiască altele.

Pe EL poate l-a pierdut, dar visele, pe ele niciodată.

Adio!