Când tăcerile se adună formează mormane de gânduri, care fermentează într-un abur apăsător. Și zac. Și dau pe dinafară. Își împrăștie încărcătura aceea, iar totul devine greu. Îngreunat. Apoi îți dai seama că a articula ceea ce ascunzi în suflet sau minte este singura cale.
Te afli în acel punct în care ai tăcut prea mult și ți s-a uscat gâtul de cuvintele pe care nu le-ai rostit. Îți plânge mintea pentru miile de gânduri și idei pe care le-ai înghesuit în ea. Ar vrea să iasă și sapă într-un abis. Pentru că așa se simte. Locul de odihnă al gândurilor mele a devenit un haos al întâmplărilor care se bat cap în cap, după ce se iau de mână și iar se lovesc, și iar se prind de mână.
Te uiți la tine și nu știi ce să faci.
Cum să gestionezi debandada asta a lumii tale ascunse când lumea ta ascunsă se ascunde și de tine? Și nimic nu-ți mai înseamnă nimic. Pentru că e totul o mare albă în care te zbați ca să nu ajungi la fund. Și nu știi să înoți. Și nu poți evita sufocarea. Sufocarea cu vorbele grele rămase simple tăceri... Sunt grele fiindcă ele cântăreau mult. Erau importante. Și le-ai înmormântat de vii... Erau atât de vii! Cimitir de cuvinte e acum mintea ta. Cuvinte moarte pentru că nu au prins contur. Pentru că ți-a fost teamă să deschizi gura. Ai tăcut și cuvintele au tăcut și ele. Nu au mai însemnat nimic. Pentru că nu au mai existat. Sunt la tine, în stare latentă. Ia un pahar de apă rece și trezește-le ca printr-un fulger. Adu-le la viață! Rostește-le și te vei elibera.
Și ajungi în acel punct în care ai uitat de unde ai plecat, dar știi exact unde ai vrea să ajungi.
Spune ce gândești sau simți!
Doar spune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu