Rătăcitor

Alergai ca un nebun în căutarea unei mângâieri. Ai fi vrut să guști un zâmbet în timp ce mestecai durerea ca pe un os tare, indigerabil. Lacrimile îți curgeau pe chip ca niște râuri agitate. Au rămas singurul semn că erai încă în viață. Ai fi vrut ca cineva să ți le șteargă de pe față, dar erai singur în haosul pe care îl creasei chiar tu.

Erai victima propriei nebunii.

Te-ai așezat singur la ghilotină. Și priveai spre cer implorând cruțare... Dar tu ți-ai pus cuțitul la gât și inima într-o spadă. Nici trupul și nici sufletul tău nu mai aveau glas. Le-ai distrus pe amândouă de parcă le-ai fi pus într-o mașină de tocat. Și ți-ai luat inima care se zbătea de atâta viață. Și ai aruncat-o cu mâna tremurândă întru ciopârțire.
Ți-ai ucis cu sânge rece singura fărâmă de viață reală și fericită. Ca să revii pe drumul tău. Te-ai întors încântat la existența săracă în emoții cu care te acomodasei. Pe aia o voiai. O cerșeai.
Și apoi?
Ți-ai privit sentimentele ca pe niște animale împăiate, prinse de pereții unei inimi care a încetat să bată. O auzi, dar nu mai bate. Sau bate, dar nu mai e a ta. A ta a rămas la EA.