Gânduri de noiembrie

Început de noiembrie.
Ora 02:59 dimineața.
Am venit de la muncă și am făcut una-alta, dar acum nu pot să dorm. Trebuie să scriu.
Ce?
Păi... gânduri. Multe și amestecate, exact așa cum sunt ele acum în mintea mea.

Să vă spun că am avut o zi proastă? Nu. Nu asta contează. Contează că vă zic așa: e o senzație oribilă când cineva care te cunoaște foarte bine, de peste un an de zile, te privește incert de parcă nici n-ar ști cine ești. Mi s-a întâmplat. Și știu că nu ar fi trebuit să mă enervez. În fond, eu sunt cea care, la o adică, la supărări, întreabă oamenii: „Persoana aia îți merită nervii?”. Și parcă aud deja nu-ul. Dar ce te faci când persoana aceea te știe de un an și te super plăcea înainte, iar acum te tratează așa. Poți să nu te simți măcar un pic deranjat?

Da, oamenii sunt oameni, dar asta nu înseamnă că ierți comportamente de genul ăsta. Sau că le uiți.

Așa e și cu uitarea asta.
Cum explici că oamenii uită așa des...sau ușor, pentru că vor sau pentru că trebuie, sau doar se mint că au uitat? Cum explici că oameni care mai ieri erau totul, azi sunt ca vântul care îți zboară pe lângă brațe, dar nu te prinde de ele ca să te ia după dânsul? Cum explici că una e realitatea care se vede și alta e realitatea din suflete? Mama mea dragă are o vorbă, pe care mereu o simt ca pe o amenințare, parcă și când se referă la altcineva: ”Iert, dar nu uit”. Cu iertatul nu încape discuție, cu toții am trecut peste chestii poate ușurele sau poate groaznice. Bineînțeles că tot de dragul persoanei ce ne-a rănit. Dar să uiți... Până la urmă cam ce înseamnă? Că nu e vorba de un progrămel de dă ”delete” unor chestiuțe din memorie. Ce e, în fond, uitarea? Ignorare temporară!

Să nu ignori criticile! Să accepți laudele! Asta te sfătuiesc, dacă tot ne oprirăm aici. Indiferent de ton, gândește-te că orice critică adusă ție te face mai bun. Pe modelul „Îmi pare rău că ai vrut să-mi faci rău, dar ți-a ieșit un bine”. Oamenii care ne spun ce nu facem bine ne ajută să creștem. Dar nu e suficient. Și de-aia Dumnezeu i-a inventat și pe cei care ne amintesc cât de mișto suntem, ca să conștientizăm că totul duce spre un bine mai mare, în definitiv.

Binele ăla mare din final, aici e buba! Am citit pe Facebook unul dintre citatele alea de circulă la pozele de profil ale fetelor care poartă ruj mai roz decât acadelele de copii și sprâncene creionate mai intens decât e cazul. Dar culmea, de data asta mesajul a însemnat mult mai mult. Și oricum, am citit asta pe profilul unui băiat... Se face că „totul se termină cu bine într-un sfârșit, iar dacă nu e bine, atunci nu e sfârșitul”. Foarte încurajator pentru momentele când lucrurile merg prost și îți trebuie răbdarea să le îndrepți.

„Drepți!” Să stai drept în fața cuiva cu gura mai mare decât tine? Nu... Să dai din cap că așa e, dar să nu te supui. Și de aici ajung să vă spun că urăsc un lucru la profesori. E un obicei pe care observ că îl au mulți, dar care (poate ei nici nu-și dau seama), în timp, taie dreptul la părere. Toți întreabă: „Nu-i așa că cerul e verde?” „Da!”, așteaptă ei să spui, deși tu îl vezi albastru și știi că nu ești singurul care crede așa. Pur și simplu se vede că așteaptă un singur răspuns. Sau spun „Ați făcut vreodată nu știu ce chestie neobișnuită?” și se pregătesc, din start să audă un nu. Am dreptul la o părere și o să mi-o spun, dar de multe ori nu o mai zic. O păstrez pentru momentul când în mintea cuiva va face diferența.

Diferențele dintre noi... sunt normale. Oamenii nu vor fi niciodată la fel, nu se vor înțelege niciodată 100%. Le mulțumesc părinților mei care m-au învățat că la o relație frumoasă se lucrează. Adică e de lucru, și nu să schimbi omul de lângă tine, ci într-un efort comun, să faceți cumva să plutiți pe aceeași lungime de undă. Înțelegi? Vei crede la fel! Nu înțelegi? Acceptă! Nu accepți? Tolerează!

Cred că am să mă opresc aici, pentru că altfel o să ajung să nu mai tolereze ochii mei faptul că îi oblig să se holbeze în ecranul laptopului la o oră ca asta.

Zi frumoasă, ai mei!