Și ce e până la urmă sufletul?
Cea mai fină petală de trandafir.
O urmă de apă în deșertul unei existențe fără sens.
Un sens al vieții însăși.
Un palat. Cu ușile închise. Dar ai grijă atunci când îi deschizi porțile. Unii oameni intră încălțați acolo, cu noroi pe tălpi. Și ies rapid cu pretenția că noroiul nu s-a îmbibat în covoare. Dar, prea târziu! În palatul ăsta se face zarvă repede.
Un soldat rătăcit pe câmpul de luptă, rămas să lupte cu propriile dorințe și iubiri.
O pată de culoare într-un ocean cu valuri mereu identice. Esența identității.
Raza de soare de pe cerul nopții.
Un fir de ață. Cel mai sensibil ”obiect” din om și cel care se rupe cel mai repede.
O beție de stări.
Doi ochi închiși.
O mână întinsă spre fericire.
O piesă de puzzle desprinsă din tablou.
O pasăre Phoenix. Ia foc și renaște din propria cenușă. Cu aceeași pasiune nemuritoare.
O celulă veșnic vie.
Un atlet care aleargă pe cărbuni încinși spre linia de ”finish”.
O amazoană care și-a pierdut armura. Atât de vulnerabilă...
Un șarpe veninos care nu mai știe să muște.
Hoțul de sentimente eliberat pentru ”bună purtare”.
Un poem în care cuvintele curg precum mierea: greu, pentru a accentua pofta. Pofta de a fi viu.
O mângâiere pentru tine și pentru ceilalți.
O inimă care nu bate ca să știm că există. E suficient SĂ FIE.
Sufletul e infintitul care te defineste: paharul fara fund din care poti turna dragoste, compasiune si bucurie.
RăspundețiȘtergere...e universul pe care-l ascunzi in acea stralucire din ochi pe care o ai cand vezi o fiinta draga, cand esti in slujba unui ideal/vis si te sti iubit de cineva
...este propriul izvor de mantuire... o floare alba de crin....e armonie....e divin