Dor de copilărie

Mi-e dor de copilărie.De sinceritatea aceea organică.

Crescând,simulăm adevăruri.Alegem(uneori binele,alteori răul).Judecăm aspru şi cerem explicaţii la care nu avem niciun drept.

Mi-e dor să fiu copil şi să CRED.

Mi-e dor să cred în oameni care nu mi-ar dori răul niciodată.Mi-e dor să mă tem numai de „Bau Bau” şi nimic altceva să nu mă poată răni.

Mi-e dor să confund lumea în care trăiesc cu visele mele cele mai îndrâzneţe.

Mi-e dor să zâmbesc tuturor.

Mi-e dor să întreb o persoană necunoscută: ”Vrei să fim cei mai buni prieteni?”. Şi peste cinci minute să pară că ne-am cunoaşte de-o viaţă...

Iată de ce,cred eu, maturizarea e ceva negativ. Cât suntem mici vrem să fim mari. Când suntem mari am da orice, ne-am da pe noi, să mai fim copii măcar un minut. Cu timpul, lucrurile speciale pier. Acea încredere în străinul care vrea să fim cei mai buni prieteni se stinge. Acea convingere că poţi spune adevărul şi numai adevărul moare. Clipele acelea lipsite de griji dispar de pe ceas. Orbim în faţa miracolelor care continuă să treacă pe lângă noi.În schimb, creştem, ne maturizăm şi câştigăm eticheta de "adult". Merită? 

Te bucuri să creşti?

Timpul nostru poartă o haină mâncată de molii. Sufletele noastre coapte caută linişte printre sute de decibeli. Supravieţuim unei gălăgii sociale şi individuale. Trăim după mecanisme şi încetăm să credem. 

Te bucuri să creşti? Spune-mi! Nu ai vrea să rămâi un copil? Nu ţi-e dor să auzi din nou „Vrei să fim cei mai buni prieteni?” din gura unui necunoscut? Nu ţi-e dor să zici „DA”?

Citatul zilei: Mi-e dor să fiu copil şi să cred.