Dialog cu cei pierduţi

Dialog între un EU fictiv şi orice persoană dragă care a decedat:
<<Nu te-am pierdut! Vino şi spune-mi că EŞTI!

Şopteşte-mi că îmi veghezi fiecare pas! Spune-mi că-mi vorbeşti cum o făceai odată: ore în şir, fără să te plictiseşti! Promite-mi că încă te bucuri pentru mine şi că există zâmbete şi dincolo! Aminteşte-ţi emoţia lumească şi împarte-o cu mine! 

Te-am pierdut şi totuşi NU! Vreau să cred că nu... 

Când mă gândesc la tine, fă şi tu la fel! Trimite-mi putere şi fă-mă să zbor ca o pasăre liberă pe cerul umanităţii! Timpul meu se scurge, dar al tău s-a terminat. Asta doare. Te voiam alături. Voiam să mă strângi în braţe şi să simt cum îmi cuprinzi carnea în mâinile tale. Voiam să-ţi savurez suflul cald. Voiam să te am aproape, departe, oriunde, dar în lumea mea. Voiam să fii. Atât! 

Fizic, nu mai eşti. Nu te mai pot atinge şi să spun că EŞTI. 

Ai plecat. Ai plecat cu trenul acela care a părăsit gara mult prea devreme. Ştiam că trenurile au întârzieri, dar nu că pleacă mai devreme. Aş vrea ca trenul tău să fi întârziat. Ai plecat şi te mai voiam lângă mine. Încerc să mă conving că trăieşti încă prin mine, prin noi toţi,prin lumea de care te-ai desprins. 

Mă doare lipsa. Mă doare destinaţia ta: necunoscutul. Mă alină totuşi fotografiile în care nu ai încetat să zâmbeşti. Mă alină amintirile în care te păstrez fericit(ă). Mă alină monologul pe care mă încăpăţânez să îl numesc dialog.

ÎNCĂ îţi vorbesc. Şi n-am să încetez să o fac. Răspunsurile tale...nu le pot auzi, dar le pot simţi. Când îţi spun că „Te iubesc!” simt că şi tu faci la fel. La prezent.>>

Citatul zilei: Voiam să fii. Atât!