Ce caută oamenii în viața noastră (Teoria puzzle-ului)

Văd de multe ori persoane care își pun întrebări de genul "de ce oamenii vin?", "de ce oamenii pleacă?", "de ce se întorc?" ori "de ce s-ar întoarce?". Ei bine, nu mă consider eu o somitate cu înclinații științifice, însă mi-am permis să elaborez o nouă teorie, așa cum o percep din pură experiență de ființă vie și iubitoare (date suficiente necesare profilului meu încât să fiu dătătoare cu părerea în astfel de subiecte).

Este vorba despre TEORIA PUZZLE-ULUI.

V-ați gândit vreodată să vă priviți pe voi sau pe ceilalți ca pe niște sume de piese de puzzle?
Acum că ați răspuns, haideți să vedem și ce spune teoria!

Tu, cititorule, ești un ansamblu de piese distincte care, aduse împreună, formează tabloul acela pe care îl numești simplu "eu". Și mi-am dat seama că, da, în viață poate nimic nu este întâmplător. Am înțeles că iubirea și prietenia sau orice relație este întrucâtva sinonimă cu nevoia. Iată și explicația pentru care oamenii vin sau pleacă, prin prisma teoriei sus menționate.
Oamenii apar în viața ta pentru una sau câteva dintre piesele tale. Vor veni când le trebuie răbdarea ta, blândețea ta, compasiunea sau înțelegerea. Vor fi parte din puzzle-ul tău până când își vor însuși singuri ceea ce le-ai dat bun din tine. De aceea, la un anumit moment, unele persoane dispar din viața ta. Ți-au fost alături la nevoie și de nevoie. Adică ți-au fost prieteni, dar te-au și "folosit", oricât de urât sună, dar în sensul teoriei. Poate îți amintești vreun prieten sau o prietenă cu care te-ai certat, dar recunoaște că în sinea ta nu-i poți nega calitățile, chiar și în condițiile astea. Când ți-a fost prieten a fost acolo și a contat să îți ofere, cum ziceam, răbdarea sau înțelegerea care ți-au trebuit la momentul respectiv și care ți-au făcut atunci viața mai frumoasă. Valabil și invers.

Pe de altă parte, există persoane care îți vor vrea toate piesele și le vor lua cu tact, fără să comită vreun furt. Pentru că și ei la rândul lor îți vor oferi piesele lor de puzzle, pe toate, cu inimă cu tot. Aceștia vor avea o singură pretenție: să-ți completeze tabloul, să le adauge pieselor tale pe ale lor și să facă micul tău puzzle mai frumos și mai încărcat cu poveste. Să completeze și să continuie ceea ce piesele tale îmbinate atent spun deja.
Așa se explică de ce unii oameni apar și stau mai mult sau mai puțin unii în viața celorlalți.
Unora le vei trebui puțin, altora mai mult, iar câtorva pentru totdeauna.

P.S.: Teoria enunțată va supraviețui pentru simplul fapt că practica ei s-a remarcat cu mult înainte.

Imnul trecutului

Chiar și acum, în mine se vorbește despre tine.
Fiecare colțișor al minții mele mai citește câte o poveste despre tine, despre noi... Nasul meu încă îți simte parfumul pe haina străinului care trece pe lângă mine pe stradă. Ochii mei încă se păcălesc că te văd pe drumuri pe care nici n-ai avea cum să pășești. Mâinile mele încă te-ar prinde de trup și te-ar lipi de al meu. Pentru că pe vremea când singur te avântai întru alipire, tare bine mai era! Ochii mei sclipeau de parcă ar ascunde două scântei mereu gata să întețească focul unei iubiri adevărate. Iar zâmbetul tău le dicta fericirea tuturor celor din jur. Fiindcă aveai acel rânjet contagios mereu pe chip.

Cu toate astea... nu știu dacă erai acolo când erai lângă mine. Nu știu dacă ne-am vorbit când ne vorbeam. Nu știu dacă trăiai cu mine, pentru mine sau în afara mea. Dar eu te clădisem în mine, te adăpostisem în placenta iubirii noastre care se născuse din doi, dar nu știu dacă nu cumva creștea doar în unul... Mă îmbătam cu iluzii de concentrație 0% alcool. Mă mințeam singură și știam că mint. Luptam cu intuiția mea pentru tine. Luptam cu ceilalți pentru tine. Luptam cu tine pentru a te face să-ți faci bine. Pentru că am crezut în tine.

Dar...

Cumva, drumurile noastre s-au separat. Alei spre iubire și indiferență s-au desprins din noi ca niște tentacule. Eu am ales iubirea, sentimentele pozitive și tot ce a fost frumos. Mi-am asumat egoist dragostea noastră pe care încă o mai privesc ca pe un film bun care se termină prost. Însă știi ce?

Nu sunt supărată pe tine că m-ai lăsat. Sunt supărată pe mine că mi-a păsat.

P.S.: Mulțumesc Adrian Mincă pentru idei.

Adevărul doare, dar... Există un ”dar”

Adevărul doare, dar minciuna ucide.

De aici plecăm.

Uneori adevărul poate fi crud. Dar nu crud ca un fruct necopt, ci ca o halcă de carne însângerată. Adevărul poate să însemne cuvintele alea pe care le rostim de parcă ni le scoate cineva cu cleștele din gură. Pentru că de cele mai multe ori preferăm să le lăsăm să moară în mediu sec, pe gâtul uscat de tăcere. Și le lăsăm pe ele acolo, iar pe gură iese altceva. Minciuni le zicem, nu? Și uite așa ajungem la vorbe false, frumos împachetate. Dar degeaba pui o fundiță pe o cutie dreptunghiulară, dacă în ea se află un cuțit. De-asta minciuna are picioare scurte. Chiar are! Sau hai să zicem că e o ”împiedicată”. Pentru că inventăm fraza aia falsă: minciuna. Și-i dăm drumul să circule așa spre unul sau spre mai mulți oameni... Da! Oamenii respectivi vor zâmbi ambalajului ăla cu fundița drăguță. Dar curând vor despacheta cutia și vor da de tăiș.

Și ce preferi să faci? Să cosmetizezi adevărul și să pici spre tentația minciunii? Sau mai bine să arunci un adevăr dur, vorbe dezbrăcate, exact așa cum vin ele pe traiectoria vorbirii?

Ce cred eu?

Păi... adevărul este ca un fulger. Minciuna, o crimă cu premeditare.

Adevărul dur, gol-goluț lovește ca un fulger. Și te trăsnește, și te izbește de pământ cu putere... Cazi, doborât de durere, la auzul lui. Dar te scuturi și te ridici, pentru că loviturii de fulger i s-au inventat supraviețuitori. În schimb, minciuna nu e altceva decât o crimă cu premeditare tacticos pregătită. Pentru că dai curs cu bună știință unor vorbe neadevărate. Și, odată descoperit adevărul, vorbele acelea vor ajunge să îl facă pe cel mințit să sufere. Și poate că nu l-ai omorât pe el, dar ai omorât ușor-ușor încrederea lui în tine.

Concluzia?

Mai bine să doară cinci secunde decât mai rău.

Spuneți adevărul!

Rătăcitor

Alergai ca un nebun în căutarea unei mângâieri. Ai fi vrut să guști un zâmbet în timp ce mestecai durerea ca pe un os tare, indigerabil. Lacrimile îți curgeau pe chip ca niște râuri agitate. Au rămas singurul semn că erai încă în viață. Ai fi vrut ca cineva să ți le șteargă de pe față, dar erai singur în haosul pe care îl creasei chiar tu.

Erai victima propriei nebunii.

Te-ai așezat singur la ghilotină. Și priveai spre cer implorând cruțare... Dar tu ți-ai pus cuțitul la gât și inima într-o spadă. Nici trupul și nici sufletul tău nu mai aveau glas. Le-ai distrus pe amândouă de parcă le-ai fi pus într-o mașină de tocat. Și ți-ai luat inima care se zbătea de atâta viață. Și ai aruncat-o cu mâna tremurândă întru ciopârțire.
Ți-ai ucis cu sânge rece singura fărâmă de viață reală și fericită. Ca să revii pe drumul tău. Te-ai întors încântat la existența săracă în emoții cu care te acomodasei. Pe aia o voiai. O cerșeai.
Și apoi?
Ți-ai privit sentimentele ca pe niște animale împăiate, prinse de pereții unei inimi care a încetat să bată. O auzi, dar nu mai bate. Sau bate, dar nu mai e a ta. A ta a rămas la EA.

Când ești bun ești luat de .....

Când ești bun ești luat de mână și trântit la pământ ca într-un meci dur de lupte greco-romane. Ca să te-nveți minte, om bun, că bunăvoința doare și ea. Asta te-nvață oamenii? Să te abții de la a face bine? Fiindcă vei fi rănit?  

Pe mine mă uimesc situațiile în care încerc să ajut sau să fac un bine și primesc privirea aceea rece de ”Ce urmărești?”. Oamenii înșiși inhibă binele. Le e teamă de el. 

Răul e o obișnuință.

Iar binele a devenit excepția.

Când ești bun, ești luat de prost, zice un proverb mai vechi. 

Păi haideți să analizăm... Ce înseamnă bun? Și... cum adică prost?

Nu există om perfect, dar când încerci să fii bun, pur și simplu te porți frumos cu ceilalți în mod gratuit. Da! gratuitatea asta face diferența. De ce? Să zicem că ai două sacoșe grele în mâini și vrei să ajungi acasă. Te afli în Gara de Nord. Te vede bunul samaritean și se oferă, subit, să te ducă el acasă.  Cu mașina lui. ”Hmmm... Dubiosul ăsta? Eu nu mă duc cu el”. Așa îți spui. Și pe bună dreptate. Nu-i poți cunoaște intențiile. Dar dacă voia într-adevăr să-ți facă un bine? I-ai tăiat șansa. Și uite așa, devine mult mai ușor să te urci într-un taxi care-ți va lua, pentru un drum de 4 kilometri, cel puțin 20 de lei. Da, în lumea asta trăim. Lumea în care un bine costă. Uneori mai mult decât trebuie.

Și iată! Ca să ajungi acasă ai ales calea sigură și neutră. De înțeles! Trist este un singur lucru: că oamenii buni sunt și ei printre speciile pe cale de dispariție, și-atunci încrederea în natura umană ca întreg automat scade. Iar binele acela gratuit generează o reacție - ”E prea frumos ca să fie adevărat” și un răspuns clar - ”Mai bine nu”.

Și cum adică ”prost?”. Cred că e evident... Ai două variante: ori ești rănit, ori te lovești de un refuz. Ori ești folosit și apoi aruncat cu indiferență și fără pic de recunoștință pentru ceea ce ai oferit. Ori ți se refuză actul de binefacere, de cele mai multe ori pentru că ceilalți se tem. Da! Se tem de tine. Se tem de BINE.

Analizăm acum datele problemei pentru a obține o mică concluzie. Asta fiindcă răspunsul la întrebarea Este adevărat proverbul? vă las pe voi să-l hotărâți.

Avem următoarele variabile:

răul=obișnuință

binele=excepție

bun=prost

Concluzia este că ne acomodăm rapid și mai puțin condiționat cu răul. Fiindcă e ușor de făcut. Binele, pe de altă parte, e mai degrabă efortul în ecuația asta. Pentru că aici există condiții (știți voi, de genul ”Păi merită X să îl ajut?”). Ciudat că în a face rău nu-și pune nimeni întrebarea ”Merită X să îl rănesc?”. Răul nu începe cu întrebări. Începe direct cu răspunsuri. ”Da! Am să-i fac rău lui X. Deci îi va fi rău lui X”. Care să fie mulțumirea de aici? Nu știu. Dar se pare că e mult mai satisfăcător decât binele gratuit despre care vorbeam. Adevărat! din a fi bun ”nu-ți iese nimic”. Așa că hai să facem rău, nu? Sau cum?

Poate se-ntâmplă să fie adevărat proverbul, dar haideți să lăsăm binele să supraviețuiască. Dacă nu să înflorească, măcar să subziste. Să-i lăsăm să trăiască pe cei pentru care bun ≠ prost. Cei pentru care a fi bun înseamnă doar a face bine. Gratis!

Respect pentru supraviețuitorii speciei!

Citatul zilei: Binele se răsplătește. Răul se plătește,

Inimă rănită. Caut supraviețuitor

S-a întâmplat ca bătaia inimii tale să fie ca bătaia unui gong într-o liniște deplină?

Să-ți crape măruntaiele cu fiecare pulsație, ritmat, ca un ciocan care distruge cu duduituri violente cel mai frumos pictat perete dintr-o casă? De acasă. Pentru că asta erai pentru mine. Acum te simt străin. Dar inima-mi încă te caută. O aud, însă îi spun să tacă. Pentru că doare.

Ți-ai tras vreodată tricoul și să-ți privești pieptul întrebându-te dacă nu cumva vei găsi un torace despicat în două? Ca jumătățile unui măr, rupte și desfăcute de pe cotor... 

Și să dai peste o inimă sfâșiată de vie, chinuindu-se să bată la fel ca înainte?

O inimă cu o rană adâncă și vie. Mai vie ca tine...

Să pășești pe stradă robotic, privind în gol? Cu impresia că inima ta e sfârtecată de un cuțit care stă înfipt acolo, nemișcat. Iar cu fiecare pas înainte, sângerezi tot mai rece...

Iar inima ta se detașează de tine. De dezlipește de propriul trup și se eliberează singură. 

Se transformă în celulă autonomă și-ți arată cu un rânjet rugător un carton cu mesajul:

Inimă rănită. Caut supraviețuitor! 

Și trec peste tine zile, luni, ani, iar apoi îți dai seama că i-ai răspuns afirmativ cerșetoarei. Că ai depășit orice. Se spune că ”Ce nu te doboară te face mai puternic”. Exact așa este! 

Pentru că din muritor, devii supraviețuitor. Dintr-o inimă rănită, îți iei una intactă înapoi. 

Be a survivor!

Iubirea la detectorul de minciuni

Oare mai există iubirea adevărată? Să mai credem în ea? Mai avem motive să o facem?

Spunem deseori că am pierdut emoția pură, că trăim într-o junglă. Dar asta este o jignire la adresa animalelor sălbatice, pentru că oricât de ”sălbatice” ar fi, ele știu să se prindă unele de altele, să se adune într-o turmă și să formeze cele mai strânse legături în situațiile de rău și nevoie. Omul, cu pretenția de ”animal domesticit”, fuge de iubire și se autocondamnează la singurătate. Și la o existență seacă. 

Sentimentele false sunt ca o bucată de cașcaval expirat. Nici nu trebuie să "miroși ceva", că stricăciunea se vede. 

Sunt ca niște rotițe ale unui mecanism perfect(iubirea), dar care scârțâie asurzitor. 

Ca o umbrelă de soare folosită pentru a te apăra de ploaie. În aparență e ceea ce trebuie, dar în realitate nu e ceea ce cauți.

Și dacă există iubirea adevărată, ea se cam ascunde. Dusă la detectorul de minciuni, micuța obține cam multe beep-uri pentru răspunsuri false. 

Unde s-o afla iubirea aceea care se dăruiește în totalitate altcuiva, în mod complet sincer?