Mamei, de 8 martie

      Dragă mamă, 

Pariez că nu sunt copilul perfect și nici nu cred că am încercat vreodată să fiu, dar în universul tău se pare că am atins performanța. Ai avut mereu grijă să-mi amintești cât de bună sunt, cât de talentată, cât de multe reușite am avut când mie mi se părea că nu am făcut nimic demn de admirație. Asta am apreciat întotdeauna la tine. Ai știut să te bucuri cu sufletul pentru fiecare succes al meu, indiferent că erai lângă mine sau nu. M-ai susținut în orice decizie, indiferent dacă intuiția ți-a spus că poate fac un pas greșit. Iar dacă am greșit cu ceva, ai fost acolo să-mi explici de ce, să-mi ștergi lacrimile sau să-mi arăți că totul va fi bine. În realitate, nu ai putut mereu să fii lângă mine fizic, dar a contat nespus de mult prezența ta ca mamă, fie prin telefon, printr-un gest sau un mesaj lăsat pe Facebook în creierii dimineții. 

Ai crezut tot timpul că nu te pricepi la cuvinte, dar ce-ai spune dacă ți-aș zice că mereu ai avut cuvintele potrivite? 

De fiecare dată mi-ai spus ce am vrut să aud, ce aveam nevoie să știu sau ce trebuia să schimb. Nu am glumit când ți-am mărturisit că dacă reușesc să-mi educ copiii măcar pe jumătate la fel cum ai făcut-o tu, eu o să fiu fericită. Pentru că sunt mândră de cum ai reușit să mă crești și să îmi arăți ce e viața. 

Am avut o copilărie minunată, lipsită de griji, chiar dacă problemele erau multe. Ai știut întotdeauna să îmi ascunzi aspectele negative. Apreciez că nu m-ai pedepsit niciodată, pentru că așa am învățat că faptele mele au consecințe. Sunt de părere că omul trebuie să dea singur cu capul de zidurile care-i apar în cale ca să le dărâme, pentru că nu va fi nimeni acolo cu dalta să le spargă pentru el. Am învățat asta de la tine. Și nu este singurul lucru... De la tine am mai învățat o lecție extraordinar de prețioasă: să fiu puternică. De la tine am învățat să ies pe ușă zâmbind, cu capul sus, chiar dacă am plâns sau am râs înainte. Iar asta mi se pare cea mai prețioasă valoare morală pe care mi-ai transmis-o. Mi-ai arătat că oamenii pot fi buni, dar și foarte răi, numai că într-o anumită măsură putem alege noi să le vedem părțile frumoase. 

Îmi amintesc de nopțile când nu dormeai pentru că aveam febră, iar a doua zi trebuia să fii la muncă, îmi amintesc când ai plecat prima oară în străinătate doar ca să-mi fie mie mai bine și cât de greu a fost, dar nu pot să uit nici când ai venit cu mine la București ca să dau admitere la facultatea în care credeam sau Crăciunul din 2015, pe care l-am petrecut împreună. Da, este adevărat că timpul și contextul ne-au îndepărtat: ești la câteva mii de kilometri distanță și nu ne-am mai văzut de multă vreme. La fel de adevărat este că poate îmi amintesc prea rar să te sun și uneori se adună zile întregi în care nu vorbim. Vestea bună este că sufletul meu este încă la fel de aproape de al tău și așa va fi mereu.

Nu îți spun „mama” pentru că ești femeia care mi-a dat viață. Ești mult mai mult de atât. 

Ești cea care m-a învățat să zâmbesc, mi-a oferit șansa să mă dezvolt ca om, cea care a avut mereu timp pentru mine. Ești cea care m-a învățat să iubesc sincer și intens. Ești aceea care s-a împărțit mereu între muncă și familie cum nu știu câți mai reușesc să o facă. Ești cea care gătește cele mai bune gogoși și paste cu sos alb și... de toate! Ești cea care îmi rupe sufletul dacă o văd plângând. Ești femeia care a reușit să evolueze mult și să schimbe oameni. Ești un adevărat exemplu pentru mine.

Nu contează că e 8 martie, contează că te iubesc enorm, iar astăzi am găsit din nou ocazia să ți-o spun.

La mulți ani, mama!

Scrisoare din viitor. Nicoleta de peste zece ani

(martie 2027)

„Nu ești singura care la 21 de ani își făcea griji pentru viitor și nu știa pe ce drum să meargă, ce indicatoare să urmeze, left or wright? wrong or right? Nu ești singura care pe atunci credea că viața poate deveni foarte complicată și apoi avea să afle că se poate și mai greu. În același timp, nu ești singura care și-a păstrat optimismul și cu el a trecut peste toate. Ideea este ca din fiecare eșec să faci începutul unui nou moment de succes. Sau... cum ești tu și zici că nimic nu e întâmplător, pur și simplu să nu vezi evenimentele descurajatoare ca pe niște eșecuri. 

Poate nu ai știut să-ți calculezi timpul sau nu te-a interesat să o faci, dar te anunț eu că ceva ani mai târziu ai pus totul la punct: ai învățat că orice clipă contează, că o secundă poate face diferența și că te poți organiza, dar viața te va surprinde în contiuare. Niciodată nu ți-a plăcut să faci planuri pentru că întotdeauna te-ai gândit că destinul ți le poate schimba și, ce-i drept, așa a fost mereu. E ca atunci când marți e cald și spui că miercuri mergi la plajă, că doar vremea nu se poate schimba prea mult de pe o zi pe alta. Iar miercuri, când te trezești gata de plecare, dai perdeaua la o parte și vezi pe geam că plouă torențial. În privința asta, ai gândit bine și înțelept, nu am ce să-ți reproșez. Vei vedea că tocmai deciziile și întâmplările neașteptate sau din ultima secundă îți vor decide multe dintre acțiunile și emoțiile viitoare. 

Ar mai fi ceva... Știu că pe 6 martie, în 2017, îi spuneai colegei de cameră că ai scris pe blog cândva așa: Sunt o visătoare, dar știți ceva? Vă rog să nu mă treziți. Și apoi te întrebai dacă e vremea să te trezești de fapt, să fii altfel. După, ți-ai amintit că citisei la un moment dat un citat cu mesaj puternic, cum că somnul și visul sunt modalitățile noastre de a face față realității. Și-atunci ți-ai zis că dacă acesta este felul tău, vei păstra spiritul. Dar între timp, te vei responsabiliza tot mai mult.

Nu-ți voi spune dacă ai un job bun, pentru că știi că dacă ți-l dorești din inimă și muncești pentru el, îl vei avea. Ți-ai luat timpul tău pentru a investi în carieră și ai luat decizii bune. Pentru că, în mintea ta, o decizie bună este aceea pe care nu o vei regreta. Și ai făcut ceea ce ți-ai dorit, iar regretele nu ar trebui să apară decât atunci când încerci să-i mulțumești pe alții. În fond, cât timp inima ta este satisfăcută, you did the right thing. 

Iar dacă tot am vorbit despre carieră, să-ți spun și despre viața personală. Mereu ai zis că vrei un om super lângă tine, care să iubească întrucâtva ce iubești și tu sau să te completeze și să-ți arate de ce e frumos invers. Că veți face și o nuntă o să fie doar un detaliu. Important este să știi că a apărut în viața ta și că ține de tine să îl păstrezi alături. Bineînțeles că ai și copii și ți-ai da sufletul pentru ei. Pentru că întotdeauna ai iubit copiii, dar ai tăi sunt îngeri. Așa știai de la mama, care acum are aproape 60 de ani, că în familia ta trebuie să crezi cel mai mult și să investești tot ce ai mai bun. Ai urmat-o și a contat enorm.

Ți-a spus la un moment dat diriginta ta din liceu că de multe ori te vei mai cunoaște pe tine. Și așa este. Vei vedea asta în timp. 

La 21 de ani ai învățat despre tine că ai o inimă al naibii de sensibilă, dar fizic și mental ești foarte puternică. Ai învățat că poți renunța la ceea ce îți face rău. Că poți încerca ceva nou și inedit. Că nu datorezi niciodată explicații în legătură cu cine ești; cine va vrea să te cunoască cu adevărat va fi acolo să te descopere. Că oamenii care investesc timp și atenție câștigă suflete, iar cei care investesc doar bani se aleg cu aparențe. Că dacă ai de oferit trebuie să știi și cui îi oferi. Ai învățat că ai voie să greșești și puțini sunt aceia în măsură să-ți atragă atenția. Că e în regulă în fiecare zi să o iei de la capăt.”

Cu drag, 

Nicoleta la 31 de ani.

Ce am de gând să fac de Valentine's Day

Nu am niciun dubiu că atunci când deschideți o astfel de postare, vă așteptați să aflați și cu cine petrec eu această sărbătoare.

E simplu!

Crede, și nu cerceta! Din nou singură. But that's not the point.

Ideea e că nu prea mai contează... Mi-am dat seama că suntem atât de superficiali, și după, tot noi plângem în pumni că vrem iubire.

Și nu credeți că, de fapt, nimeni nu prea are o definiție clară a iubirii, așa că o confundăm de multe ori cu altceva? Una este pasiunea, obsesia (obsesia nebună chiar) ori nevoia unui friend with benefits, și alta este sentimentul acela pur, combinația dintre erotism și candoare.

Și vă mai zic ceva...

Mulți băieți au impresia că o relație e costisitoare. E cel mult „scumpă”, dar asta prin natura ei. Pentru că nu trebuie să intri în portofel, ci în inima cuiva. Mulți consideră că trebuie să cumpere flori ca să fie iubiți, că trebuie să dea banii pe cadouri luxoase sau pe bijuterii și altele. Dar adevăratele lucruri care ne leagă nici măcar nu costă bani. Bine, dacă mașina ta și banii pentru cadouri sunt tot ce ai, e logic că nu te va ține nimic altceva lângă o femeie... În realitate, e nevoie doar de atenție, timp și puțină afecțiune.

Cu toate astea, cred că dragostea nu are o rețetă. Cunosc oameni fericiți sau alții care nu sunt împliniți în relația lor, cupluri care sunt împreună de un an și au simțit să se căsătorească, dar și parteneri care după 7 ani au hotărât să se despartă.

Da! Cred că dragostea nu are o rețetă. Dar mi-a plăcut o zicală englezească găsită pe net: Suntem împreună pentru că demonii mei se împacă bine cu ai tăi. Asta chiar mi se pare adevărată. Într-o postare mai veche de pe blog, comparam eu, cu inteligența creativă de atunci, iubirea adevărată cu scena modelajului în lut din filmul „Fantoma mea iubită”. Cam așa cred că e într-o relație... modelezi, pui cărămizi, mai scoți ce nu e bine, mai pui pe alte părți, iar împreună construiți ceva frumos.

Nu aș vrea să vorbesc despre exemplul părinților mei pentru că mi se pare că o situație ca a lor e aproape imposibilă în vremurile astea. Plus că m-au educat prea frumos în ceea ce privește latura romantică a vieții și cred că toate celelalte. De la ei am învățat că un om nu e ca o gară: vii și pleci de lângă el când vrei, te gândești că mai sunt și „alte trenuri” pe acolo sau, mai rău, că te-ai cam plictisit de călătoria asta și vrei să pleci în altă parte (iar mai târziu ajungi să spui că cel mai mult ți-a plăcut oricum acea destinație pe care ai părăsit-o, din curiozitate, pentru o alta). Ei au stat unul lângă altul și așa e și azi, chiar dacă sunt la peste 2.000 de kilometri distanță. Și știți de ce? Pentru că un an de zile, cât a lipsit mama mea de acasă, am tot zis că îmi e dor să îi așezăm și ei farfuria pe locul de la masă când ne pregătim să mâncăm. Iar când s-a întors, a stat în același loc, au fost aceiași oameni minunați amândoi, poate și mai apropiați după atâta dor crunt. Și asta mi se pare dragostea: să fii acolo pentru omul ăla. Chiar și când nu ești. Dar acum... fetele care gândesc așa sunt veșnic singure. Pentru că nimeni nu mai e pregătit să fie acolo, să facă sacrificii, să-ți plătească cu aceeași monedă în materie de iubire și să aibă sentimente sincere, dezinteresate.

Sunt genul de persoană care nu zice „gata, mă mărit” când vede un băiat drăguț. Dar nici nu exclud posibilitatea, să ne-nțelegem. Ideea e că dragostea trebuie să fie, de fapt, o nebunie. Să trăiești de parcă nimic nu te ține legat de acea persoană, dar să ai un comportament loial tocmai pentru că sentimentele te țin legat de ea. Eu cred că dacă unui criminal îi pui cătușe ca să nu mai comită o crimă după cea pe care deja a comis-o, ei bine, unui om nu trebuie să-i pui mâinile în strânsoare ca să nu mai iubească și pe altele, pentru că te iubește pe tine. Scopul e să știi că te iubește doar pe tine și să accepți că, inevitabil, în lume mai există și alte femei, care însă nu pot decât să-i ia ochii, pentru că sufletul lui e deja la tine.

Am mai avut cu fetele discuții de genul „suntem singure pentru că avem pretenții”. Păi dacă să ai în viață niște standarde e o greșeală, atunci vă rog să mă priviți cu dezacord. Credeți-mă că, în realitate, și pretențiile merg doar până într-un anumit punct. În cazul ăsta, țin de respectul de sine. Nu cred că fetele spun „nu ies cu băiatul ăla pentru că nu are BMW” pe cât de des au spus „nu mă mai văd cu el pentru că n-are niciodată timp de mine”. Iar dacă totuși ești băiat și ai impresia că ea vrea doar mașina ta, înseamnă că știe că nu va fi niciodată în stare să aibă una a ei. Eu zic să te gândești de două ori.

În fine, nu sunt vreun guru, dar nici nu pretind că aș fi. Ideea e că am încercat să vă spun cam ce simt eu. Și, da! sunt din categoria Sfântul Valentin e sărbătoare de împrumut și ar trebui să ne iubim în fiecare zi. Iar pentru că de Valentine's Day trebuie să stăm cu cei pe care îi iubim, vă voi răspunde și la întrebarea: Cu cine petrec anul ăsta?

Surpriză!

Singură. Sau, eventual, cu draga mea soră, pentru că nu lucrez marți și nu ne-am mai văzut de mult... Nu mai spun că ea mă iubește, cu siguranță, mai mult decât toți băieții care mi-au scris pe Facebook cu „frumoas-o”, dar dacă mă văd pe stradă nu îmi zic nici „bună”. Poate încă se întreabă dacă și cuvântul ăsta are cratimă... Să-i înțelegem. :)

Confesiuni matinale (pagină de jurnal)

Sunt aici, între patru pereţi albi, goi, în linişte...

Mă gândesc la lucrurile care mi-au ocupat mintea în ultimele zile. Sunt multe, unele poate nesemnificative. Dar nu crezi că atunci când un suflet se lasă afectat de un lucru, tocmai atunci acel lucru capătă importanţă? Nu crezi că te iubesc tocmai pentru că ai reușit cândva să mă faci să plâng? Nu crezi că ești important pentru mine tocmai fiindcă ai meritat să-mi smulgi acele lacrimi fără pic de efort?

Da! Cred că noi dăm semnificație persoanelor și lucrurilor care ne înconjoară. Cred că e greu să fiu departe tocmai pentru că sunt oameni care așteaptă să mă întorc, cred că sunt bună tocmai pentru că mama mea m-a felicitat pentru ceea ce am făcut sau cred că am ceva de reparat tocmai pentru că mi-a atras atenția un profesionist.

Mi-am dat seama că s-ar putea să crezi că sunt altfel și accept asta. Mizez pe faptul că nu trebuie să mă chinui să-ți demonstrez fapte în care nu crezi. Ia-mă așa cum crezi că sunt, dar să nu rămâi cu gura căscată când vei vedea că sunt complet altcineva.

Mi-am dat seama că în lumea asta atât de grăbită, oamenii au - de fapt - nevoie de răbdare. Trebuie să mă cunoști, să vezi dincolo de zâmbetul care ți-ar putea părea mereu același, dincolo de istoria pe care ți-am povestit-o, pentru că mai sunt multe file de răsfoit și tot așa... Mereu voi fi mai mult decât ai apucat tu să crezi, decât ai îndrăznit să cunoști, decât ai reușit să te apropii...

S-ar putea să crezi că nu-mi pasă și să auzi că am plâns pentru asta. Sau s-ar putea să crezi că mă prăpădesc în lacrimi, când nu înnot decât în fericire sinceră. S-ar putea să te înșeli și poate nu vei ști niciodată asta.

Mi-am dat seama că, mai mult ca niciodată, trebuie să pun preț pe oameni, pentru că sunt tot mai puțini. Că trebuie să dau valoare sufletelor, pentru că sunt tot mai ascunse. Că un om trebuie citit mult ca să ajungi la concluzii.

Îți spun că sunt sigură sută la sută că aparențele înșală. Că mult prea des ne fug ochii după nimicuri pe care le înghițim exact așa cum sunt. Nu m-aș caracteriza deloc drept o persoană rațională, dar cum omul este, prin definiție, ființă socială cu rațiune, poate vrei să mă crezi. Prea des ai luat de bune aparențele. Și poate de prea multe ori ai înțeles lucruri cam târziu pentru că nu ai dedicat timp să le deslușești de prima dată.

Mă aflu aici în punctul în care deja nu mai citește oricine, dar dacă tot ai ales să-mi parcurgi textul, îți mai spun câteva idei.

În ultimele zile am trecut prin multe stări: de la sentimentul că am reușit să fac multe, până la cel că mai am atât de multe de învățat, de la cel că sunt bine „și așa” până la cel că „nu mai merge așa”, de la cel că mă descurc singură, la cel că am nevoie de cineva.

În definitiv, știu că ai fost și tu măcar o dată în acest punct.

Lasă asta și hai să-ți mai spun ceva! Sunt gânduri dezorganizate, dar dacă le iei cu subiectul și predicatul lor, s-ar putea să aibă sens.

Mi-am dat seama, din nou, că sunt un om cu suflet și merit! Ce?... nu mă întreba. Oricum, fiecare primește pe măsura faptelor sale. Însă, în definitiv, realizez că am sentimente atât de puternice și trăiesc atât de vibrant și de „prezent” de multe ori, încât nu mă poți acuza că sunt o visătoare, când doar încerc să surprind viața așa cum e ea.

Sunt și eu exact ca viața...
Pe alocuri surprinzătoare, după mai multe zile cu nimic diferit în ele devin plictisitoare, destul de des uimitoare, plină de emoție și de atomi veșnic vii. Dar dacă îți ia prea mult să observi ce încerc să spun, poți trăi în continuare cu gândul sec: „E doar Nico”. În definitiv, sunt Nico şi sunt mândră.

Gânduri de noiembrie

Început de noiembrie.
Ora 02:59 dimineața.
Am venit de la muncă și am făcut una-alta, dar acum nu pot să dorm. Trebuie să scriu.
Ce?
Păi... gânduri. Multe și amestecate, exact așa cum sunt ele acum în mintea mea.

Să vă spun că am avut o zi proastă? Nu. Nu asta contează. Contează că vă zic așa: e o senzație oribilă când cineva care te cunoaște foarte bine, de peste un an de zile, te privește incert de parcă nici n-ar ști cine ești. Mi s-a întâmplat. Și știu că nu ar fi trebuit să mă enervez. În fond, eu sunt cea care, la o adică, la supărări, întreabă oamenii: „Persoana aia îți merită nervii?”. Și parcă aud deja nu-ul. Dar ce te faci când persoana aceea te știe de un an și te super plăcea înainte, iar acum te tratează așa. Poți să nu te simți măcar un pic deranjat?

Da, oamenii sunt oameni, dar asta nu înseamnă că ierți comportamente de genul ăsta. Sau că le uiți.

Așa e și cu uitarea asta.
Cum explici că oamenii uită așa des...sau ușor, pentru că vor sau pentru că trebuie, sau doar se mint că au uitat? Cum explici că oameni care mai ieri erau totul, azi sunt ca vântul care îți zboară pe lângă brațe, dar nu te prinde de ele ca să te ia după dânsul? Cum explici că una e realitatea care se vede și alta e realitatea din suflete? Mama mea dragă are o vorbă, pe care mereu o simt ca pe o amenințare, parcă și când se referă la altcineva: ”Iert, dar nu uit”. Cu iertatul nu încape discuție, cu toții am trecut peste chestii poate ușurele sau poate groaznice. Bineînțeles că tot de dragul persoanei ce ne-a rănit. Dar să uiți... Până la urmă cam ce înseamnă? Că nu e vorba de un progrămel de dă ”delete” unor chestiuțe din memorie. Ce e, în fond, uitarea? Ignorare temporară!

Să nu ignori criticile! Să accepți laudele! Asta te sfătuiesc, dacă tot ne oprirăm aici. Indiferent de ton, gândește-te că orice critică adusă ție te face mai bun. Pe modelul „Îmi pare rău că ai vrut să-mi faci rău, dar ți-a ieșit un bine”. Oamenii care ne spun ce nu facem bine ne ajută să creștem. Dar nu e suficient. Și de-aia Dumnezeu i-a inventat și pe cei care ne amintesc cât de mișto suntem, ca să conștientizăm că totul duce spre un bine mai mare, în definitiv.

Binele ăla mare din final, aici e buba! Am citit pe Facebook unul dintre citatele alea de circulă la pozele de profil ale fetelor care poartă ruj mai roz decât acadelele de copii și sprâncene creionate mai intens decât e cazul. Dar culmea, de data asta mesajul a însemnat mult mai mult. Și oricum, am citit asta pe profilul unui băiat... Se face că „totul se termină cu bine într-un sfârșit, iar dacă nu e bine, atunci nu e sfârșitul”. Foarte încurajator pentru momentele când lucrurile merg prost și îți trebuie răbdarea să le îndrepți.

„Drepți!” Să stai drept în fața cuiva cu gura mai mare decât tine? Nu... Să dai din cap că așa e, dar să nu te supui. Și de aici ajung să vă spun că urăsc un lucru la profesori. E un obicei pe care observ că îl au mulți, dar care (poate ei nici nu-și dau seama), în timp, taie dreptul la părere. Toți întreabă: „Nu-i așa că cerul e verde?” „Da!”, așteaptă ei să spui, deși tu îl vezi albastru și știi că nu ești singurul care crede așa. Pur și simplu se vede că așteaptă un singur răspuns. Sau spun „Ați făcut vreodată nu știu ce chestie neobișnuită?” și se pregătesc, din start să audă un nu. Am dreptul la o părere și o să mi-o spun, dar de multe ori nu o mai zic. O păstrez pentru momentul când în mintea cuiva va face diferența.

Diferențele dintre noi... sunt normale. Oamenii nu vor fi niciodată la fel, nu se vor înțelege niciodată 100%. Le mulțumesc părinților mei care m-au învățat că la o relație frumoasă se lucrează. Adică e de lucru, și nu să schimbi omul de lângă tine, ci într-un efort comun, să faceți cumva să plutiți pe aceeași lungime de undă. Înțelegi? Vei crede la fel! Nu înțelegi? Acceptă! Nu accepți? Tolerează!

Cred că am să mă opresc aici, pentru că altfel o să ajung să nu mai tolereze ochii mei faptul că îi oblig să se holbeze în ecranul laptopului la o oră ca asta.

Zi frumoasă, ai mei!

Nicoleta este...

Ex-abrupto

Ajungi în punctul acela în care ce știi tu despre tine nu-ți mai e suficient. Parcă nu mai poți fi obiectiv, nu mai poți închide un ochi în oglindă ca să te vezi măcar pe jumătate așa cum ești. Și atunci ai nevoie să-ți auzi povestea din gura altcuiva, cu alte cuvinte, în alți parametri, parcă altfel, dar totodată mai adevărată decât ai putea-o construi tu vreodată.

Nu știu cât de mult te pot cunoaște ceilalți, dar e un exercițiu minunat ca măcar o dată să te vezi tu pe tine prin ochii lor. Și asta le-am cerut eu câtorva persoane care mă cunosc, mai mult sau mai puțin, ca să-mi fac o idee despre cine e Nicoleta aceea care e așa cum e ea, nu așa cum ar vrea să fie sau așa cum se vede în oglindă.

Și de aici am început să scriu, prin ei , Nicoleta este...

Paula spune că „Nicoleta este o persoană sinceră, copilăroasă. Este frumoasă și iubitoare. Blândă și sensibilă. Uneori neatentă. Nu are încredere suficientă în ea, dar prea multă în alți oameni care uneori o dezamăgesc și chiar nu merită asta. Nicoleta e un suflet bun, care ușor, ușor simt că a început să zboare pe drumul cel bun. Nicoleta s-a schimbat... nu în bine, ci în foarte bine.” 

Cristina ne zice și ea că „Nicoleta este... un copil foarte muncitor pe cale să devină un om de succes. Puțin naivă și inocentă uneori.”

Andreea, mai cu chef de vorbă decât fetele de mai sus, începe să povestească: „Cu un suflet mare și cu un zâmbet pe măsură, Nico e genul acela de om pe care nu cred că ai putea vreodată să nu-l placi. Când mă uit la ea, văd inițial o fată firavă, poate ușor timidă. La o a doua privire descopăr că este extrem de ambițioasă, competitivă și sociabilă. Se poate observa cu ochiul liber că iubește oamenii, măcar la fel de mult pe cât și ei o iubesc pe ea. Potrivită la statură, cu un păr negru până la umeri, ochii migdalați și buzele mereu conturate cu roșu. Acestea sunt elementele ce construiesc chipul ei armonios și plăcut. 

Îmi place de Nico! Este o tipă foarte mișto și mă bucur că suntem prietene! Îmi transmite bună dispoziție, multă energie și parcă mă încarc și eu atunci când stau lângă ea! Sper ca timpul să ne apropie și mai mult!”

Vlad începe scurt și la obiect: „Sorry for breaking the rules pentru că nu încep cu „Nicoleta este”, dar nu îmi place să mă conformez regulilor. Și-așa am o misiune grea, nu mă pricep la descrieri, so lasă-mă să fac cum vreau eu. Și de ce m-aș conforma, când și Nicoleta este o persoană care nu se supune regulilor, cel puțin așa mi s-a părut la prima vedere. Și la a cincea. Pare genul de om care zice ca tine și face ca el. Și face bine. Oricum, de ce să nu faci ce vrei tu când ai mereu un zâmbet pe buze care interzice orice adresare pe un ton răutăcios sau vreun reproș. N-ai cum, bă nene. Îți mai vine să-i dai una peste ceafă când o vezi că visează cu ochii deschiși toată ziua și e zăpăcită. Și mai e și „fata întrebare”. Dar trebuie să-i răspunzi la curiozități, știe să ceară ce vrea.

N-am apucat să o cunosc extrem de bine, dar știu că este benefic să o ai aproape. Te ajută la greu, dar nu asta e important. Important e că are mereu câte o gustare în geantă și e gata să o împartă și cu tine.”

Georgiana, hotărâtă că știe cum trebuie să arate această descriere, zice: „Nicoleta este... prietena mea, mai întâi. Ar fi trebuit să completez cu adjective, însă mi se pare că acum, când rar mai găsim oameni în care să avem încredere, faptul că o consider prietenă spune mai multe despre personalitatea Nicoletei decât o listă de trăsături. Nicoleta este o fată extrem de ambiţioasă şi, paradoxal, deşi uneori pare visătoare, este mult mai ancorată în realitate decât arată. Nicoleta este omul care te va ajuta oricând dacă ai reuşit să îi câştigi încrederea şi va avea întotdeauna iniţiativa, nu degeaba a facut cam tot ce şi-a propus până acum. Însă ce mă uimeşte şi mă bucură în acelaşi timp: Nicoleta este şi atât. Ştii că te vei trezi cu un mesaj de la ea când ţi se pare că toata lumea te-a părăsit doar pentru a te întreba sincer ce mai faci. Are o formă de a le aminti oamenilor că nu a uitat de ei care mă surprinde mereu. Şi mai are şi un zambet uriaş de-i înveseleşte pe toţi, cum să n-o iubeşti?!”

Lori începe și ea cu stil: „Nico, cum îmi place mie să o alint, este o fată deosebită și foarte sufletistă. O cunosc de foarte puțin timp, mai exact de o lună, de când am aterizat și eu în camera de la cămin, dar îmi pot da seama că este o persoană minunată. Mereu zâmbitoare și energică, Nico este mereu acolo și e gata să îți sară în ajutor. Îmi place că este foarte copilăroasă și aeriană și trăiește fiecare clipă la intensitate maximă. E genul de persoană pe care orice om și-l dorește prin preajmă. Uneori, din nebunia asta de copil, ajunge în cealaltă extremă, devine foarte sensibilăăă și se mai pierde în gînduri. Este foarte pupăcioasă. Îmi place că e vorbăreață și foarte prietenoasă!”

Alexandra adaugă o descriere cu contraste: „Nicoleta este întruchiparea clară a inocenței. Clară pentru ochii mei, deci nu bag mâna în foc că am dreptate în totalitate. Este serioasă, dar în același timp jucăușă. Este veselă, dar gânditoare. Este calculată, dar cu capul în nori. Este un amalgam de stări și sentimente prin care reușește să pună un zâmbet și pe fața celui mai posomorât bătrânel.”

Ciprian, sau „Piști”, cum îi spun de când îl știu, pentru că asta i-a fost porecla căpătată în școală, ne zice și el: „Nicoleta…ce aș putea să zic despre o persoană pe care o cunosc de mai bine de 11 ani de zile? Să începem cu începutul… Nicoleta, sau cum îmi mai place mie să o alint, Purpufeața, este una dintre cele mai minunate și mai deosebite persoane din viața mea, de când am venit în colectivul clasei a 5-a C. Eu, un mic băiețel venit de la sat, sfios, cu ochi temători... A fost printre primele persoane care m-au făcut să mă prezint și să mă integrez în colectivul clasei, lucru greu pentru cineva ca mine la vremea aceea. Ne-am înțeles întotdeauna așa de bine, că în momentul în care veneam cu pachețelul la școală, mă întâmpina și ea în bancă, cu clasicul “hai să mâncăm”. Gimnaziul a trecut și a venit liceul, un liceu în care nu mai eram colegi de clasă, doar treceam unul pe lângă altul și ne salutam, dar asta nu a însemnat că ne pierdusem prietenia. Culmea! ne-am apropiat și mai mult, mai ales acum când suntem la facultate și e o distanță între noi… Dar să las amintirile și să revin la ideea principală, și anume Nicoleta… A fost și va rămâne mereu acel suflet cald, mereu gata să sară în ajutor cu un sfat, indiferent când i-l ceri, chiar dacă e într-o stare bună sau nu… Că și ea la rândul ei a avut nevoie de așa ceva, și dacă ai ajutat-o, în scurt timp răsplata ți-a dat-o înapoi… Dacă aș sta să îi enumăr calitățile, nu aș avea loc pe o pagină sau 100, doarece indiferent în ce postură ești, ca prieten sau dușman, nu ai cum să îi găsești anumite defecte care să o facă să își schimbe atitudinea sau starea, pentru că mereu te va servi cu un zâmbet cald și luminos, cu o stare de copil aflat în plină libertate, indiferent ce îi reproșezi sau nu… Lucrul acesta e cel mai de preț la ea, cel pe care îl sesizezi primul și nu ai cum să îl uiți sau să nu îl iubești. Nicoleta este acea persoană pe care vrei să o ai ca prieten, ca sfătuitor, ca un mic înțelept, pentru că nu te va dezamăgi.”

Iar după ce opt oameni care te cunosc vorbesc așa despre tine, începi să compari viziuni și să înțelegi cine ești, cât te-ai schimbat, în ce punct au intrat persoanele respective în viața ta și cum te-au găsit atunci: mai sensibilă, mai încrezătoare, puternică ori amețită. Oricum, cert e că acest exercițiu îți arată că fiecare pereche de ochi și fiecare suflet vede în felul lui cumva ambalaje diferite ale aceluiași produs, care pentru toți are în definitiv cam același gust.

Mulțumesc! Zi frumoasă! 

Dragostea înseamnă sincronizare

Adevărata dragoste nu se raportează foarte mult la timp. Se spune chiar că ar fi veșnică. Nu este, dar ne place s-o credem așa... În iubire nu există momentul potrivit, ci doar momentul în care soarta vă aduce împreună. Și e treaba voastră să faceți din acel moment unul ”potrivit”, potrivit pentru voi și relația voastră. Locul ăla nu e ”locul potrivit”, ci alineatul de unde începe povestea voastră. Așa că, dacă ai întâlnit deja marea dragoste, nu e că te-ai aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, ci că ai fost un norocos și ai știut să lucrezi cu ceea ce ți s-a dat. Pe modelul ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”, până la un punct dragostea înseamnă inteligență și strategie, pentru că tu trebuie să știi să exploatezi într-un mod frumos ceea ce primești.

Ziceam că dragostea nu se raportează la timp, clipe precise și perfecte...

Ei bine, pe de altă parte, dragostea înseamnă sincronizare. Pentru că relațiile eșuate sunt acelea în care s-a iubit pe rând. Dacă tu l-ai iubit și el nu ți-a răspuns la fel sau invers, iar apoi și-a dat seama că te iubește când poate tu nu mai simțeai nimic... asta e! Iar dacă după toate astea se simte rănit, este victima propriilor incertitudini, și nu a iubirii pe care erai gata oricând să i-o oferi și să o lași să crească. Valabil și dacă tu ești victima. Totuși, nu vorbim aici nici despre victime și nici despre vinovați, ci despre persoane care iubesc a posteriori și persoane care au trecut mai departe.
Iubirea trebuie să se întâmple în același timp și de ambele părți în cantități serioase. Ajungem acum la intenții. Și ele trebuie să fie perpendiculare, ci nu paralele, că așa nu vă veți întâlni niciodată în același punct.

Și de-asta unele cupluri se împacă în timp, indiferent de probleme, pentru că se regăsesc pe aceeași lungime de undă și reușesc să (se) iubească sincer în același timp. Câtă vreme alții... alții poate nu iubesc deloc, și nu se vor regăsi niciodată nici cu cei pe care i-au avut în suflet, dar nici cu ei înșiși.