Nu am niciun dubiu că atunci când deschideți o astfel de postare, vă așteptați să aflați și cu cine petrec eu această sărbătoare.
E simplu!
Crede, și nu cerceta! Din nou singură. But that's not the point.
Ideea e că nu prea mai contează... Mi-am dat seama că suntem atât de superficiali, și după, tot noi plângem în pumni că vrem iubire.
Și nu credeți că, de fapt, nimeni nu prea are o definiție clară a iubirii, așa că o confundăm de multe ori cu altceva? Una este pasiunea, obsesia (obsesia nebună chiar) ori nevoia unui friend with benefits, și alta este sentimentul acela pur, combinația dintre erotism și candoare.
Și vă mai zic ceva...
Mulți băieți au impresia că o relație e costisitoare. E cel mult „scumpă”, dar asta prin natura ei. Pentru că nu trebuie să intri în portofel, ci în inima cuiva. Mulți consideră că trebuie să cumpere flori ca să fie iubiți, că trebuie să dea banii pe cadouri luxoase sau pe bijuterii și altele. Dar adevăratele lucruri care ne leagă nici măcar nu costă bani. Bine, dacă mașina ta și banii pentru cadouri sunt tot ce ai, e logic că nu te va ține nimic altceva lângă o femeie... În realitate, e nevoie doar de atenție, timp și puțină afecțiune.
Cu toate astea, cred că dragostea nu are o rețetă. Cunosc oameni fericiți sau alții care nu sunt împliniți în relația lor, cupluri care sunt împreună de un an și au simțit să se căsătorească, dar și parteneri care după 7 ani au hotărât să se despartă.
Da! Cred că dragostea nu are o rețetă. Dar mi-a plăcut o zicală englezească găsită pe net: Suntem împreună pentru că demonii mei se împacă bine cu ai tăi. Asta chiar mi se pare adevărată. Într-o postare mai veche de pe blog, comparam eu, cu inteligența creativă de atunci, iubirea adevărată cu scena modelajului în lut din filmul „Fantoma mea iubită”. Cam așa cred că e într-o relație... modelezi, pui cărămizi, mai scoți ce nu e bine, mai pui pe alte părți, iar împreună construiți ceva frumos.
Nu aș vrea să vorbesc despre exemplul părinților mei pentru că mi se pare că o situație ca a lor e aproape imposibilă în vremurile astea. Plus că m-au educat prea frumos în ceea ce privește latura romantică a vieții și cred că toate celelalte. De la ei am învățat că un om nu e ca o gară: vii și pleci de lângă el când vrei, te gândești că mai sunt și „alte trenuri” pe acolo sau, mai rău, că te-ai cam plictisit de călătoria asta și vrei să pleci în altă parte (iar mai târziu ajungi să spui că cel mai mult ți-a plăcut oricum acea destinație pe care ai părăsit-o, din curiozitate, pentru o alta). Ei au stat unul lângă altul și așa e și azi, chiar dacă sunt la peste 2.000 de kilometri distanță. Și știți de ce? Pentru că un an de zile, cât a lipsit mama mea de acasă, am tot zis că îmi e dor să îi așezăm și ei farfuria pe locul de la masă când ne pregătim să mâncăm. Iar când s-a întors, a stat în același loc, au fost aceiași oameni minunați amândoi, poate și mai apropiați după atâta dor crunt. Și asta mi se pare dragostea: să fii acolo pentru omul ăla. Chiar și când nu ești. Dar acum... fetele care gândesc așa sunt veșnic singure. Pentru că nimeni nu mai e pregătit să fie acolo, să facă sacrificii, să-ți plătească cu aceeași monedă în materie de iubire și să aibă sentimente sincere, dezinteresate.
Sunt genul de persoană care nu zice „gata, mă mărit” când vede un băiat drăguț. Dar nici nu exclud posibilitatea, să ne-nțelegem. Ideea e că dragostea trebuie să fie, de fapt, o nebunie. Să trăiești de parcă nimic nu te ține legat de acea persoană, dar să ai un comportament loial tocmai pentru că sentimentele te țin legat de ea. Eu cred că dacă unui criminal îi pui cătușe ca să nu mai comită o crimă după cea pe care deja a comis-o, ei bine, unui om nu trebuie să-i pui mâinile în strânsoare ca să nu mai iubească și pe altele, pentru că te iubește pe tine. Scopul e să știi că te iubește doar pe tine și să accepți că, inevitabil, în lume mai există și alte femei, care însă nu pot decât să-i ia ochii, pentru că sufletul lui e deja la tine.
Am mai avut cu fetele discuții de genul „suntem singure pentru că avem pretenții”. Păi dacă să ai în viață niște standarde e o greșeală, atunci vă rog să mă priviți cu dezacord. Credeți-mă că, în realitate, și pretențiile merg doar până într-un anumit punct. În cazul ăsta, țin de respectul de sine. Nu cred că fetele spun „nu ies cu băiatul ăla pentru că nu are BMW” pe cât de des au spus „nu mă mai văd cu el pentru că n-are niciodată timp de mine”. Iar dacă totuși ești băiat și ai impresia că ea vrea doar mașina ta, înseamnă că știe că nu va fi niciodată în stare să aibă una a ei. Eu zic să te gândești de două ori.
În fine, nu sunt vreun guru, dar nici nu pretind că aș fi. Ideea e că am încercat să vă spun cam ce simt eu. Și, da! sunt din categoria Sfântul Valentin e sărbătoare de împrumut și ar trebui să ne iubim în fiecare zi. Iar pentru că de Valentine's Day trebuie să stăm cu cei pe care îi iubim, vă voi răspunde și la întrebarea: Cu cine petrec anul ăsta?
Surpriză!
Singură. Sau, eventual, cu draga mea soră, pentru că nu lucrez marți și nu ne-am mai văzut de mult... Nu mai spun că ea mă iubește, cu siguranță, mai mult decât toți băieții care mi-au scris pe Facebook cu „frumoas-o”, dar dacă mă văd pe stradă nu îmi zic nici „bună”. Poate încă se întreabă dacă și cuvântul ăsta are cratimă... Să-i înțelegem. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu