Jurnal de maturitate

Pentru prima dată m-am privit diferit în oglindă.


Nu m-am mai gândit la cum îmi stă părul sau ce mică imperfecțiune am pe față, ci pentru prima dată am privit spre mine. M-am întrebat:"Cine ești?". Mi-ar fi plăcut să știu să-mi răspund, dar eram un prizonier încătușat al propriei personalități. Încă mă dezvolt. Încă mă schimb. Cine sunt EU? Nu știu.


Un dialog mut cu sinele. Clasicul moment când privești oglinda de parcă îți arată un necunoscut. E timpul să faci cunoștință cu tine. Bucățelele din imaginea ta s-au reunit în sfârșit.


Și iată-te! Cine ești?




Ai trecut prin schimbări, ai pendulat între a fi om bun sau rău, ai fost dezamăgit, ai iubit, ai iertat, ai auzit poveștile celorlalți și acum e vremea să o scrii pe a ta. Propria ta poveste. Și care ai vrea să fie scenariul sinelui descoperit acum, la maturitate? Ai da "Acum-ul" pentru un "Atunci"? Pentru acel viitor în care speri să câștigi o identitate clară, să te șlefuiești ca un diamant? Îndrăznești să muști cuvintele, să sfărâmi ceasul încât timpul să nu mai conteze, și să-ți dedici acel "totdeauna"?


Visezi să te schimbi. Crezi că ești altul. Vrei să dai foc măștilor și să le arăți celorlalți cine ești tu? Vrei să-ți arăți ție? Vrei să înțelegi cum te-ai format? Vrei să-ți modelezi sinele ca pe o sculptură din lut: cu grijă, strategic, blând și în același timp fără loc de greșeală? Statueta odată modelată e gata să se întărească și să treacă prin viață fără să se spargă. Vrei să fii tu și să nu-i lași pe ceilalți să spargă ceea ce ai construit?


Vrei să crezi fără limite?


Vrei să iubești fără măsură și reguli?


Vrei să scoți zâmbete din lacrimi?


Atunci fii TU și dă-ți voie să fii exact ceea ce îți dorești să fii!
Acordă-ți clipele de care ai nevoie, găsește oamenii de care ai nevoie, motivul de a trăi, calitatea ta unică și, pe scurt, mediul și cartea pe care să scrii scenariul acela. Fii cel mai bun actor în filmul tău! Fii o inspirație! Fii tu!
Și așa ajungi la momentul pe care îl numești cu stângăcie "maturitate". Începi temător. Nu mai ceri nimic de la viitor, ci muncești pentru a-l face cum vrei tu. Înțelegi oamenii și pe tine. Înțelegi iubirea și rolul ei. Alegi iubirea și rolul tău.


Vei fi un muritor, dar un visător nemuritor.
Un iubitor incurabil.
Liber și fericit.
Pentru că asta ai decis să fii și nu mai vrei să te răzgândești. Ai ales cu maturitate cum să modelezi statueta de lut și nu o mai poți sparge. Dar nici nu vrei.
Ai avut în sfârșit curaj să spui:
" Cred că ăsta sunt! Cu bune, cu rele, un om imperfect în lumea perfectă pe care am creat-o după bunul plac și o iubesc cu adevărat. Am înțeles cine sunt și mă voi lupta să păzesc statueta de lut. Voi lupta să fiu și să rămân cine îmi doresc să fiu. Voi crede în mine și în oameni. Pentru că viața nu are parametri, personaje sau momente clare.
Eu sunt unitatea de măsură (Întreb "cine trăiește?", nu "cât trăiește?").
Eu sunt personajul (eroul).
Eu sunt momentul (clipa de acum și cea de atunci, în care îmi pun speranțele, și pe mine cu ele).




Pentru prima dată m-am privit în oglindă și mi-am spus că maturitatea nu e un moment, ci o stare. Fericirea de a fi înțeles cine sunt și cine vreau să fiu, disponibilitatea de a mă schimba, timpul meu PENTRU MINE.
Pentru prima dată m-am privit în oglindă și am simțit cine sunt. Încântată de cunoștință!


Către mine, cu respect.

Citatul zilei:  E timpul să faci cunoștință cu tine.

Sufletele nu se văd

Între orizonturi intime și măști sociale, un suflet se zbate...
Între povești nespuse și aparențe vii...

Este bine că ni s-a dat trupul. Că nu putem vedea inimi. Că nu putem citi suflete. 

Ne-am speria privind demonii care explorează orizonturi întunecate ale interiorului nostru. 

Ne-am îneca cu gânduri negre, sadice, morbide, suferinde. 

Ne-am îmbăta cu sânge de răni adânci. 

Ne-ar uimi prăpastia dintre minte și inimă, rațiune și sentiment. 

Am avea emoții de nestăpânit în calitate de complici ai unui suicid universal. 

Am parcurge un drum de cioburi care ne-ar tăia tălpile, sfârâind sub ele. 

Ne-am feri de scânteile-lacrimi ale unui suflet care plânge. 

Ne-am ascunde de un suflet rătăcit. 

Am căuta un ”âme d’or”. În zadar... 

Un suflet va fi întotdeauna cea mai complexă ”celulă”. Mereu o carte pe care, citind-o tot mai implicat, nu ai cum să o termini. Mereu un orizont vid. Cumva șubred. Întrucâtva renăscut și nou cu fiecare speranță. Un prizonier mereu visând la clipa de mâine: ușurare și libertate. 

Nu vedem suflete. Nu am înțelege. Nu am rezista. Nu am suporta, uneori.

Vedem trupuri, adesea robotizate, sărace, dar simple și ”normale”.

Încă vedem oameni, nu suflete.

Cumva e mai bine așa.

Citatul zilei:  Nu vedem suflete. Nu am înțelege. Nu am rezista. Nu am suporta.

Inimă, ți-e frig?

Dialog în singurătate:

Inimă, ți-e frig?
Nu e nimeni acolo să-ți țină de cald?
Nicio fărâmă de iubire?
Niciun strop de apă în deșertul vieții tale solitare?
Nici urmă de sentimente la bordul navei cu care te avânți în valuri?
Nici urmă de degete care să-ți șteargă lacrimile?
Nici urmă de ”hoț” care să-ți fure un zâmbet?
Nici urmă de yin pentru yang-ul tău?
Nici urmă de îmbrățișări?
Nici urmă de mângâieri timide?
Nici urmă de cuvinte?
Nici urmă de ”te iubesc”?
Hei, tu! Nici urmă de ”hoț” care să-ți fure inima?


Mi-e frig, eule! Mi-e frig, inimă! Mi-e frig, lume!
Sunt singură.
Doar eu.

Citatul zilei: Nici urmă de yin pentru yang-ul tău?

Treziți-vă, suflete! There's still some love to share

Treziți-vă, suflete!

Nu v-ați dezgheța nici cu o cană de apă fiartă la 100 de grade. Nu ați lua căldura soarelui nici dacă ar arde de două ori mai mult decât o face în cea mai toridă zi de vară. Nu ați deveni flexibile nici dacă vi s-ar lipi arcuri și v-ar sări inima ca o jucărie. Nu v-ați trezi nici trezite din somn.

Somnul ăsta aproape morbid, parcă înnecat în miros de formol și murdărit de rugina unui cărbune de plumb. Starea asta de amorțeală gravă, continuă. Insensibilitatea asta incurabilă.

Treziți-vă, suflete! Încă mai există iubire. Iar ea trebuie împărtășită. Cum puteți spune c-ați trăit, dacă n-ați trăit iubirea? Căci ea face viața și sensul ei. Cum aveți pretenția că vă bate inima dacă ea nu bate decât egoist, pentru voi? Inima voastră va bate cu adevărat abia atunci când va bate pentru ceilalți. Iar ceilalți vă vor ține vii, nu pulsul.

Lăsați-vă să aveți emoții!

Lăsați-vă să iubiți!

Treziți-vă, suflete!

Citatul zilei:  Nu v-ați trezi nici trezite din somn. Treziți-vă, suflete!

Autor de ”poèmes d'amour”

Te-aș lăsa să-mi sapi în inimă. Să răscolești adânc și să-mi iei tot. Să vezi ce simt și să traduci fiecare sentiment încât să-l faci numai pentru tine.Să crezi că numai tu ești în inima aceea mică, înjunghiată de durerea unui sentiment arzător și sărat de dragoste dulce. Să furi identitatea unui suflet rătăcit în propriile jocuri de emoții. Să alergi în labirinturile pe care le-am desenat eu și să mă găsești. Iar apoi să-mi iei inima ca premiu. Să o porți nu cu mândrie, ci cu iubire. Nu ca pe o medalie, ci ca pe o bijuterie. Să o lustruiești cu grijă nu pentru tine, ci pentru mine. Pentru că știi că în inima mea ești tu.

Te-aș lăsa să-mi colinzi lumea de secrete și să le asculți pe fiecare în parte până la cel mai mic detaliu. Pentru că în tine pot avea încredere. Pentru că să-ți spun ție ce simt e ca și cum mi-aș spune mie. Pentru că ești o oglindă în fața mea. În fața sufletului meu. Îl vezi din afară, dar cât se poate de limpede.

Te-aș lăsa să te scufunzi în părți de suflet, să le sfâșii după bunul plac, pentru că știu că ai lipiciul să le aduci înapoi. Se cheamă ”Iubire”, și le va lipi cum nici cel mai puternic superglue nu o poate face. Te-aș lăsa să le joci pe degete cu un rânjet sadic pe față, pentru că știu că ai să mi le dai înapoi intacte. N-ai să-mi rupi inima în două. Nu pentru că nu ești în ea. Ci pentru că nu de-asta te afli în viața mea. Nu ca să-mi faci inima bucăți. Ci ca să o întregești. Să mă completezi cu iubirea ta. Iar împreună cu a mea, să danseze cel mai frumos vals al unei ”histoire d'amour”.

Te-aș lăsa să-mi scrii tu povestea vieții. Îți las condeiul și toată cerneala. Toate amintirile și visele mele. Toate speranțele, minciunile și adevărurile. TOT! Ești autorul potrivit care are cuvintele potrivite pentru povestea mea de iubire. Ești actorul perfect din povestea mea. Ești eroul meu.

Citatul zilei: Să-ți spun ție ce simt e ca și cum mi-aș spune mie. 

Să iubești și să fii iubit: aceasta e fericirea

Ura e cea mai dureroasă formă de iubire. Iubire cu spini. Dar și trandafirii își pierd spinii dacă ai curajul să îi rupi, cu riscul de a te înțepa...

Ignoranța e cea mai mare pedeapsă. O săgeată înfiptă în orgoliu.

Singurătatea e cea mai grea stare de spirit. Nu te ucide, dar te omoară lent pe dinăuntru.

Tristețea e cel mai grețos fel de mâncare. Îți face rău, dar tot se mai întâmplă să guști din ea.

Dar de-asta,

Iubirea e cel mai dulce tort de ciocolată, plăcerea și bucuria de a fi gustat dintr-un fruct al fericirii.

Atenția e cea mai simplă formă de păsare* ( ≠nepăsare). Gesturi mici cu consecințe mari.

Compania e cel mai frumos cântec. Un cântec pentru doi, într-unul singur. Un duet sfânt.

Fericirea e cel mai bun fel de mâncare. Te ține în viață, sătul, satisfăcut, plin. Îți face bine, deci guști din ea în fiecare zi.

Să iubești și să fii iubit: aceasta este fericirea. 
Să împarți sentimente, vise, speranțe, temeri. 
Tot!

Articolul acesta îi este dedicat surorii mele, Andreea Tănase.

Citatul zilei: Compania e cel mai frumos cântec. Un cântec pentru doi, într-unul singur. Un duet sfânt.

 *păsare=termen inventat  pentru a ilustra forța situației în care spui ”Îmi pasă!”

Serile Teatrului Studențesc-AȘA DA!

Astăzi m-am hotărât să scriu despre Serile Teatrului Studențesc dintr-un singur motiv: pentru că nu puteam să nu o fac. Și știți de ce? Pentru că mi-a plăcut. Nu voi menționa prea multe detalii ”de calendar” sau organizatorice, doar că evenimentul se află la a XVII-a ediție și este organizat de SiSC (Sindicatul Studenţilor din Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică).

Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care au făcut asta să se întâmple. Și cumva îi mulțumesc sorții pentru că am ajuns să văd două dintre piesele jucate de niște oameni de-a dreptul talentați. Nu pot să nu le mulțumesc în special celor care au apărut pe scenă și m-au făcut să aplaud -efectiv- cu toată puterea. Îmi amorțiseră brațele, dar mă străduiam să continui să aplaud pentru că oamenii aceia meritau mai mult. Iar asta cred că a simțit toată sala. Nu ne-a spus nimeni să avem trei reprize de aplauze și nici nu ni s-a cerut să ne ridicăm în picioare. Acestea au fost gesturi făcute din instinct de un public mulțumit de munca de calitate a actorilor. Iar dacă am simțit că aplauzele nu au fost suficiente și am plecat cu zâmbetul larg pe buze, sunt dovezi că oamenii scenei ne-au intrat în suflete.

Le mulțumesc pentru că am redescoperit teatrul. Sincer, întotdeauna m-a fascinat complexitatea ființei unui actor, dar acum am avut ocazia să văd și să simt lucruri inedite. Pe 1 aprilie am avut onoarea să privesc spectacolul din rândul 3. Mai mult, piesa a început înainte să înceapă. Am văzut pe scenă un actor care probabil doar își intra în rol, așezat cumva cu fața spre public, dar privind în gol. În forfota aceea sub forma ”vrem și noi scaune în față”, omul acela era nespus de concentrat spre un punct (doar el știa care). Iar faptul că pentru o secundă cu toții l-am crezut un soi de manechin -O, Doamne!- spune multe. Mi-am dat seama că un actor e un soi de 2 în 1. El și personajul său. Scopul pare a fi să atingi punctul în care le confunzi. Și dacă se atinge scopul, ei bine, aceea e o treabă bine făcută. ”Treabă”? E un cuvânt greoi pentru o artă. Haideți să-i spunem simplu: ”teatru”. În fine, eu asta spun că am văzut la Serile Teatrului Studențesc: teatru de calitate. Nu neapărat pentru gradul de profesionalitate, ci pentru faptul că mesajul a ajuns la noi. Și asta e cheia, nu?

Ideea este că dacă vrei și tu să trăiești sentimentele despre care vorbeam mai ai șansa să vezi piesele din data de 3 aprilie. Sfatul meu? Ai face bine să te duci.

Felicitări din partea mea tuturor celor implicați.