Astăzi m-am hotărât să scriu despre Serile Teatrului Studențesc dintr-un singur motiv: pentru că nu puteam să nu o fac. Și știți de ce? Pentru că mi-a plăcut.
Nu voi menționa prea multe detalii ”de calendar” sau organizatorice,
doar că evenimentul se află la a XVII-a ediție și este organizat de SiSC
(Sindicatul Studenţilor din Facultatea de Cibernetică, Statistică şi
Informatică Economică).
Aș
vrea să le mulțumesc tuturor celor care au făcut asta să se întâmple.
Și cumva îi mulțumesc sorții pentru că am ajuns să văd două dintre
piesele jucate de niște oameni de-a dreptul talentați. Nu pot să nu le
mulțumesc în special celor care au apărut pe scenă și m-au făcut să
aplaud -efectiv- cu toată puterea. Îmi amorțiseră brațele, dar mă
străduiam să continui să aplaud pentru că oamenii aceia meritau mai
mult. Iar asta cred că a simțit toată sala. Nu ne-a spus nimeni să avem
trei reprize de aplauze și nici nu ni s-a cerut să ne ridicăm în
picioare. Acestea au fost gesturi făcute din instinct de un public
mulțumit de munca de calitate a actorilor. Iar dacă am simțit că
aplauzele nu au fost suficiente și am plecat cu zâmbetul larg pe buze,
sunt dovezi că oamenii scenei ne-au intrat în suflete.
Le mulțumesc
pentru că am redescoperit teatrul. Sincer, întotdeauna m-a fascinat
complexitatea ființei unui actor, dar acum am avut ocazia să văd și să
simt lucruri inedite. Pe 1 aprilie am avut onoarea să privesc
spectacolul din rândul 3. Mai mult, piesa a început înainte să înceapă.
Am văzut pe scenă un actor care probabil doar își intra în rol, așezat
cumva cu fața spre public, dar privind în gol. În forfota aceea sub
forma ”vrem și noi scaune în față”, omul acela era nespus de concentrat
spre un punct (doar el știa care). Iar faptul că pentru o secundă cu
toții l-am crezut un soi de manechin -O, Doamne!- spune multe. Mi-am dat
seama că un actor e un soi de 2 în 1. El și personajul său. Scopul pare
a fi să atingi punctul în care le confunzi. Și dacă se atinge scopul,
ei bine, aceea e o treabă bine făcută. ”Treabă”? E un cuvânt greoi
pentru o artă. Haideți să-i spunem simplu: ”teatru”. În fine, eu asta spun că am văzut la Serile Teatrului Studențesc: teatru de calitate. Nu neapărat pentru gradul de profesionalitate, ci pentru faptul că mesajul a ajuns la noi. Și asta e cheia, nu?
Ideea
este că dacă vrei și tu să trăiești sentimentele despre care vorbeam
mai ai șansa să vezi piesele din data de 3 aprilie. Sfatul meu? Ai face bine să te duci.
Felicitări din partea mea tuturor celor implicați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu